o etică mafiotă

A-ți apăra public un prieten sau un coleg, a-i mărturisi calitățile când toți ceilalți îi enumeră păcatele, a-ți pune sufletul pentru el, nu doar când e la pușcărie, ci de-ar fi chiar și-n fundul iadului, e un gest de iubire evanghelică.

Dar când, în numele unui pronume colectiv, înaintea căruia îndrăznești să-ți adaugi crucea:

– enumeri calitățile „fratelui” cu scopul de a-i marginaliza crimele și responsabilitatea, ba încă și cu speranța „să-și reia activitatea”, din care a fost condamnat după zece ani de abuzuri sexuale,

– când n-ai avut un singur cuvânt pentru suferințele victimelor, dar deplângi „linșajul mediatic” la care a fost supus abuzatorul,

– când faci o virtute din loialitatea față de organizație („ascultarea și supunerea”) și te îngrijorează scandalul mai mult decât ascunderea adevărului,

nu e doar dovada unei grave lipse de discernământ, ci de-a dreptul o etică mafiotă, în cadrul unei subculturi organizaționale, adesea paralelă sau chiar contrară propriilor ei statute și regulamente.

(Reamintesc că nici până la ora aceasta fostul episcop de Huși n-a trecut printr-un proces canonic de cercetare și de caterisire, iar retragerea sa nu este echivalentă cu caterisirea, conform Statutului și regulamentelor BOR.)