De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica Învierii, drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

E aceeași distanță dintre religie (Ierusalim) și credință (Emaus), pe care cei mai mulți credincioși nu o vor străbate niciodată, ținuți, din păcate, în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții și episcopii lor.

Ceea ce s-a întâmplat pe drumul Emausului este dovada cea mai bună că Biserica nu trebuia să fie încă o religie a Ierusalimului, ci o cină euharistică, la sfârșitul unei călătorii inițiatice. De ce nu s-a întâmplat asta, până la urmă, și de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de guverne și cu funcționari plătiți pe post de preot, e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței (dez-întruparea) și reconstrucția ei într-un cadru public, dar și despre putere, lăcomie, vanitate și slavă lumească. Nimic nou despre oameni, cum ar spune Ecleziastul.

La Ierusalim, ucenicii au așteptat până în ultima clipă, ca niște buni iudei ce erau, instituționalizarea credinței lor: ei au crezut că Hristos se va proclama rege, îi va alunga pe romani și se va apuca să le împartă mitre și funcții în noul regat mesianic (vezi Matei 20,21; Luca 22,24).

Credința instituționalizată se aseamănă cu puterea politică și funcționează tot pe bază de ideologie, lozinci, imagine publică și centre simbolice de putere, activiști, manifestări de autoritate și, mai ales, validare populară. Și corupe la fel de mult ca puterea politică. Întrebării lui Pilat din Pont, „Ce este adevărul?”, urmașii de azi ai lui Caiafa i-ar putea răspunde cu un singur cuvânt: depinde.

Trădarea lui Iuda pentru un câștig financiar e doar un pretext, de aceea nici măcar nu negociază vânzarea Învățătorului: Iuda este, în realitate, funcționarul onest al unei puteri religioase, pe care o vrea materializată într-o instituție de stat (regatul mesianic), după chipul și asemănarea stăpânirilor omenești. Iar când acestei perspective i se opun umilința și blândețea Slujitorului, sărăcia și refuzul puterii lumești, lepădarea de sine și exemplul spălării picioarelor, Iuda vede trădat regatul mesianic, așa cum era el așteptat, se simte el însuși trădat – și se răzbună. Un gest pripit, aș spune. Dacă era profet, ar fi văzut peste timp că, până la urmă, „spălarea picioarelor” va rămâne doar un ritual frumos pe afișul din Joia Mare, iar mirul se vinde tot pe bani, cum a vrut Iuda, cu diferența că săracii îl cumpără, nu-l mai primesc gratuit.

Dar Ierusalimul a fost o mare dezamăgire pentru toți apostolii lui Iisus, iar acest lucru îl spun cei doi ucenici care, în ziua Învierii, merg abătuți spre Emaus: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să răscumpere pe Israel” (Luca 24,21). Când Scripturile tocmai se împlineau sub ochii lor și când toate se umpluseră de lumină, când Hristos cel înviat biruise moartea și iadul, ei, ce paradox, se simt înfrânți și dezamăgiți de ceea ce părea capitularea de la Ierusalim: „Iar noi nădăjduiam că…”

Drumul spre Emaus este momentul simbolic când se petrec sfârșitul religiei și, totodată, apropierea maximă a împărăției lui Dumnezeu, „care este înlăuntrul vostru”. Acest drum pune începutul unei Biserici călătoare, care nu-și mai așteaptă credincioșii să-i treacă pragul cu pomelnice și jertfe, ci iese ea însăși în căutarea lor, să le abată gândurile de la împărății religioase și să le deschidă inimile pentru împărăția lui Hristos cel înviat și euharistic.

Era nevoie de un drum, ca cei doi ucenici să se îndepărteze de centrul vechi al puterii politice și religioase, pentru a se întâlni cu Străinul și cu o înțelegere nouă a Scripturilor, „începând de la Moise și de la toți profeții”.

Dar, în Străinul care le iese în drum, ei tot nu-l recunosc pe Hristos, pentru că mințile lor nu se pot înstrăina de instituțiile simbolice: un templu, un regat triumfător, o tradiție religioasă etc. Pentru că sunt prizonierii unor conținuturi vizuale, un mormânt gol nu le spune nimic despre puterea nevăzută: „Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24,24). Ei nu văd Lumina, pentru că au nevoie de ritualul unei lumini.

De aceea, Hristos „se face că merge mai departe”, pentru că el are de ajuns la inima lor. Abia atunci când este „rugat stăruitor” să intre în taina casei (inima omului), El se face cina euharistică a celor doi călători, care îl recunosc, în sfârșit. Și în aceeași clipă devine nevăzut: prezența sa vizibilă nu mai este necesară, pentru că El s-a mutat prin euharistie în trupurile și sufletele comesenilor săi.

Drumul Emausului este semnul profetic al acestor zile că Biserica trebuie să redevină călătoare și înstrăinată de aspirațiile unei instituțiil mesianice lumești, învățătoarea credinței noastre, nu a unei religii, predicatoarea Evangheliei și interpretă a profețiilor, nu a limbii de lemn bisericești, euharistică nu doar între pereții bisericilor, ci până în intimitatea casei credincioșilor ei. Biserica trebuie să ne arate drumul Emausului, nu ritualurile Ierusalimului.

Mi-e teamă însă că acest semn nu va fi înțeles și vom rămâne mai departe în captivitatea Ierusalimului, de unde vom aștepta să ne vină, o dată pe an, avioane, cu o lumină luată dintr-un mormânt gol.

Hristos a înviat!

1. Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43)

2. „Nu mâncați!” (Facerea 2,17)… „Luați, mâncați!” (Matei 26,26).

3. „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Matei 26,23).

A mânca din aceeași farfurie e imaginea unei intimități organice cu celălalt. E imaginea iubirii stând la masă. Dacă în Orient e ceva obișnuit, în cultura europeană încă poartă o greutate simbolică maximă. Cine mai mănâncă azi din aceeași farfurie? Doar cei legați de o iubire pe viață și pe moarte: mama care își hrănește copilașul, îndrăgostiții, prietenii cei mai buni. O mai arătăm, simbolic, în paharul comun de la nuntă, precum și la pomenirile morților, când ne adunăm în jurul unei singure colive și-al unui pahar cu vin. De aceea, orice trădare a unei iubiri care stă cu noi la masă, e cea mai grea trădare, e trădarea lui Iuda. Dar și pentru aceasta este pocăință.

4. „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12,26).

5. „Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăși altă nuntă în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le mai faci lor vin din apă?” (de la Denia de Joi).

Crucea, ca o altă nuntă, la care, ca și la prima, sunt prezenți „și mama lui Iisus, și ucenicii Săi”. Dacă „începutul minunilor” e prefacerea apei în vin, sfârșitul lor sunt apa și sângele care curg din coasta străpunsă a Mântuitorului, în pregătirea unei prefaceri euharistice. „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). Eu am o altă prefacere de lăsat bisericii Mele. Și nu doar ceasul Meu, dar nici ceasul tău nu era la Cana, de aceea ți-am vorbit așa. Dar acum e și ceasul tău de Mamă, și acesta va rămâne veșnic: „Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!” (Ioan 19,26).

6. În sfârșit, ce înseamnă Paștile, pesah, „trecerea”? Ce Paști sărbătorea Mântuitorul?

Posted on 16/04/2014

În fiecare an, recitesc în săptămâna Patimilor poemul lui Rilke, „Muntele Măslinilor”, în traducerea lui Al. Philippide. În noaptea care cade peste Grădina Ghetsimani ucenicii dorm duși, în timp ce Iisus rămâne să înfrunte singur apropierea înfricoșătoare a morții. Pentru cine n-a înțeles omenitatea deplină a lui Iisus, poezia lui Rilke se învecinează cu erezia. Iisus pare că se îndoiește nu doar de misiunea sa, dar până și de existența lui Dumnezeu („De ce vrei Tu să spun că ești când, iată, / eu însumi nu te mai găsesc?”). Noi știm însă că aceste gânduri împinse la paroxism de îndrăzneala poetului nu sunt decât anticiparea cutremurătorului strigăt de pe cruce: Eli, eli, lama sabahtani, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46).

Un alt amănunt însă mi-a atras atenția în mod special în poemul lui Rilke. Evanghelia după Luca spune că în noaptea din Grădina Ghtesimani un înger i se arată lui Iisus și-l încurajează în pătimirile sale: „Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-l întărea” (22,43). Episodul nu este amintit în celelalte Evanghelii și aduce un element supra-natural care, parcă, nu-și are locul în această înfruntare solitară și atât de omenească a morții. Prezența reconfortantă a îngerului  diminuează cumva intensitatea zguduirii sufletești prin care trecea Mântuitorul în acele clipe. Aproape că ne putem întreba: ce agonie mai este aceea mângâiată de îngeri?

Rilke însă, și acesta este amănuntul care mi-a atras atenția, respinge episodul îngerului:

„S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline… / De ce un înger? Noaptea a venit. / Nepăsătoare, crengile foșneau. / Discipolii prin somn se frământau. / De ce un înger? Noaptea a venit. // Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.”

Se prea poate ca poetul să aibă dreptate. În ediția critică Nestle-Aland a Noului Testament, versetul 22,43 din Luca e dat între paranteze drepte, adică având o autenticitate îndoielnică, pentru că lipsește din cele mai vechi codice ale Scripturii (din secolele IV-V), fiind, probabil, o interpolare mai târzie. Cunoștea Rilke acest amănunt? Greu de crezut.

Mai degrabă, poetul a înțeles foarte bine că noaptea din Grădina Ghetsimani n-a avut nimic „miraculos”. Iisus n-a fost privilegiat de prezența îngerilor: a stat și înaintea morții ca om deplin, îndurându-i agonia, durerea, frica, singurătatea și asumând până la capăt „afectele omenești conforme cu firea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Omenitatea lui Hristos nu s-a amestecat nicio clipă cu dumnezeirea Sa, aceasta este cea mai grea dogmă a creștinismului. Ca om, Iisus a suferit și a primit moartea ca și cum n-ar fi știut că este Fiul lui Dumnezeu. Chiar să fi fost pe undeva un înger, Iisus nu l-a văzut.

„Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine” – versul acesta rezumă tot ce este mai dureros în patimile lui Iisus. Singurătatea lui Mesia nu s-a împărțit cu nimeni în Grădina Ghetsimani.

N-a fost o noapte miraculoasă, nici eroică, ci una înfricoșătoare și pustie. Noaptea morții, în care până și cei mai buni prieteni dorm. Noaptea în care nici tatăl, nici mama nu te pot ajuta. Noaptea omenității depline a Mântuitorului lumii.

Muntele Măslinilor

(traducere de Al. Philippide)

E incredibil cum nu pot rata unii creștini să fie farisei chiar și în Săptămâna Mare, împărțind lumea în „ei”, care postesc în aceste zile, și „ceilalți”, care merg la grătare.

Cu câtă ușurință, doar la mirosul unor mici, au și uitat de parabola pe care le-o adresează Mântuitorul „celor convinși în sinea lor că sunt drepți și-i disprețuiesc pe ceilalți”: „Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…” (Luca 18,11)

Dar au uitat ei, de la mână până la gură (la gura altora), cuvintele pe care le-au auzit chiar la începutul Postului, despre cum trebuie să fie postirea lor, în raport cu nepostirea celorlalți:

„Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă… Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? … Şi cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu… Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu… Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!” (Romani 14).

Oamenii aceștia care merg la grătare sunt mai drepți decât cei care-i judecă și-i disprețuiesc în aceste zile, pentru că ei mănâncă, și încalcă postul, dar nu-i judecă și nu-i disprețuiesc pe cei care postesc și nu mănâncă. (Și care, și ei, încalcă postul în felul acesta, prin judecarea aproapelui lor.)

Se spune că unii s-au dus să-l viziteze pe celebrul filosof Heraclit și au fost foarte mirați să-l găsească nu într-un templu, cum se așteptau, ci încălzindu-se afară, lângă un cuptor strașnic: Poftiți, i-a invitat el, și aici sunt zei.