E interpretabil obiectul necredinței lui Toma. Pentru că apostolii nu-i spun „a înviat Domnul!” și nici el nu le răspunde „nu cred că a înviat Domnul!”.

Apostolii îi spun doar atât: „L-am văzut pe Domnul!” (Ioan 20,25). Și Toma le răspunde cu cuvintele binecunoscute: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” La urma urmei, și celorlalți apostoli Domnul însuși le arătase „mâinile şi coasta Sa”, deci am putea spune că Toma nu cere decât aceeași încredințare. De ce-ar fi fost Toma mai necredincios decât ei?

Ce anume așadar nu credea Toma?

Nici a doua arătare a Domnului nu mi se pare că lămurește mai mult lucrurile, pentru că Domnul nu-i spune explicit: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut că am înviat din morți”. Ci doar: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Fericiți cei ce nu M-au văzut înviat, dar cred în cuvântul apostolilor Mei: „L-am văzut pe Domnul!”. Fericiți cei ce cred în evanghelia propovăduită de ei.

Mi se pare că în toată această poveste cu Toma și, mai ales, în cuvintele care o încheie, avem momentul simbolic când Domnul predă Evangheliei taina învierii Sale. Toma este martorul primei și celei mai importante predici apostolice după Înviere: „L-am văzut pe Domnul!”. De care se îndoiește, de aceea va rămâne „necredinciosul”. Dar îndoiala sa (firească) nu este altceva decât tensiunea trecerii de la „vreau să văd cu ochii mei” la credința în cuvântul Evangheliei.

Aveam 20 de ani, îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor studenți arabi, cărora le spusesem că sunt medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi, m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență. N-am știut să-i răspund, am improvizat ceva din Platon, dar arabii s-au prins că-i mințeam și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.

După ce-am zăcut două nopți, a treia zi m-am dus la biserica studențească, să capăt de pomană. Era în Duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. „Terminați cu poveștile astea”, a zis preotul, la predică. La sfârșitul slujbei, femeile au împărțit de mâncare. Mi-au dat și mie o pungă cu drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.

Mă pusesem la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat cu sticla de vin, dar din prag mă privea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios, de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.

„Nu te supăra, domnul meu”, a zis cocoșatul. Avea un aer ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos o bucată de pâine și mi-a întins-o. „Domnul meu, am pâinea asta, da’ nu pot s-o mănânc goală, nu merge pe gât. N-ai ceva să pun alături?”

Și a încremenit privindu-mă țintă, cu bucata de pâine în mână, ca și cum el îmi oferea de pomană. „Cum ai intrat aici”, m-am mirat, „e un cămin studențesc”. A ridicat din umeri. „Aici mi s-a făcut foame.”

Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar, când să-l alung, mi-am amintit că sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice suferință. Așa că i-am spus să intre și l-am anunțat că o să mâncăm împreună. „N-am mare lucru”, l-am prevenit.

Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră, stârnind un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. „Lasă parpalacul pe tine”, i-am spus preventiv. Eram totuși mulțumit că făceam un lucru bun, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul ce era pe masă și s-a oprit la sticla cu vin.

I-am turnat un pahar, mi-am turnat și mie. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. „De sufletul lui bunelu’”, i-am zis. „Bodaproste”, a  dat el paharul peste cap, scuturându-se de acreala băuturii. „A fost om bun”, a oftat, servindu-se cu cozonac.

„De unde știi”, am zâmbit eu, „doar nu l-ai cunoscut”. „Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană. Se spune un cuvânt bun despre răposat.” „A fost preot”, zic. „De unde ești?” „De la țară”, zice, „dintr-un sat”. „Și ce faci la oraș?” „Ce să fac, cerșesc. Am o pensioară, da’ nu-mi ajunge. Am pierdut autobuzul, mai am unul abia diseară.” 

„Așa, deci, ai pensie. Da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta?” „Profesor de franceză”, zice. Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură, printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă lase cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. „Și mai știi franceză?” „Păi am fost profesor”, ți-am spus. 

Căutam în minte să-l întreb ceva, însă nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care le mai recitam singur prin casă. Conștient că eram deja ridicol, m-am străduit să le pronunț cât mai corect. „Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi și mie cine-a scris asta: Les sanglots longs / des violons / de l’automne / blessent mon coeur / d’une langueur / monotone”.

„Verlaine”, domnul meu, a răspuns pe loc. Și a continuat poezia, în timp ce se concentra să decojească un ou: „Tout suffocant / et blême, quand / sonne l’heure, / je me souviens / des jours anciens / et je pleure”. 

„Cum ai ajuns în halul ăsta”, l-am întrebat. „Ce cauți, după ce te uiți?” „Niște sare, dacă se poate.” I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și culegea firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.

„Din cauza băuturii”, zice. „De fapt, ca să-ți spun drept, am probleme cu capul.” Ce fel de probleme? „Probleme.” Și a fluturat mâna în dreptul tâmplei. „De la un tangou de Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcasem, făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor: și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am vrut să mai plec nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut și, de-atunci, nu m-am mai oprit. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?”

Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. „Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te părăsise.” A clătinat din cap, dezamăgit. „Eram sigur c-ai să te gândești la asta. Dar nu femeile sunt cel mai important lucru pe lumea asta.” „Atunci? Despre ce era tangoul acela?”

A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. „Mulțumesc, nu mai merge. Pot s-o iau cu mine?” I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. I-am mai dat un ou roșu și o bucată de drob. Cerșetorul le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece. 

„De sufletul lui bunelu’”, am zis în urma lui. „Dumnezeu să-l ierte, a fost om bun.” S-a oprit în ușa deschisă, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin. 

„Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a apucat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. Mi-amintesc că un bătrân făcuse pe el. Plângea și tot repeta să-l iertăm. În urma noastră s-a năpustit un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care mă ținea de mână și i-a urlat în față: Părinte, ieși afară, fugi, c-aici o să fie iadul. Omul a ezitat doar o clipă, apoi m-a tras după el. Am trecut strada și ne-am aruncat în iarbă. Mi se părea că printre explozii îl tot auzeam pe bătrânul acela plângând și cerându-și iertare, până ce șuieratul unei bombe i-a înghițit bocetul. Când s-a terminat, omul care încă mă strângea de mână a ridicat fruntea din iarbă și mi-a șoptit: Acela n-a fost un infirm.”

„A fost un înger”, am zis eu. „De unde știi?”, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund: „Chiar de la omul care te-a ținut de mână”. Dar, uneori, e mai bine să lași lucrurile în aer. „Din povești”, am zis. „Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm.” „Sau al unui cerșetor, domnul meu”, a râs el.

Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.

_____

Textele mele se găsesc acum și pe Facebook: Jurnaℓ scoțian. 

Ce se întâmplă cu aducerea luminii de la Ierusalim e parte dintr-un fenomen mai larg în Biserica noastră, pe care l-aș numi „decompensare duhovnicească”. Vrei mai mult, ești conștient că-ți lipsește ceva esențial, dar nu poți să mergi mai în adânc. Nu te mai ajută nici puterile, nici doctorii. Și atunci apelăm la surogate sau forme fără conținut, livrate prompt și cu marketing bun, ca să ținem în viață un corp bolnav și prea leneș pentru reflecție sau schimbare duhovnicească.

Adesea, forme teribil de contradictorii, aș zice chiar schizofrenice din punct de vedere duhovnicesc, dar nimeni n-are timp să mai observe asta. N-avem nicio problemă că, pentru prima dată în veacul Bisericii, lumina de Paști nu mai vine din „altarele strămoșești”, ci se „distribuie” de la Ierusalim (termenul lor!), dar ne îmbrăcăm în ițari și ie, ca să păstrăm „tradițiile strămoșești”. Ne preocupăm de izmene, dar nu vedem mutația duhovnicească ce se petrece, sub ochii noștri, cu cel mai vechi simbol al Învierii, care ne-a adunat sute de ani în jurul oricărui altar, ca la mormântul învierii lui Hristos.

Vrea omul de azi, nu Euharistia, ci „paște”, „păștițe” și „binecuvântarea” coșurilor cu mâncare, pentru că trăiește în superstiții, încurajate tot de niște preoți, nu doctori de suflete, ci infirmieri de muribunzi? Care i-au luat pomelnicul, dar nu l-au confruntat niciodată cu Evanghelia, cu spovedania adevărată, cu pocăința, cu iubirea, cu înseși cuvintele lui Hristos despre împărtășirea cu trupul și sângele Său? Să vie sâmbătă la ora 16 și se rezolvă, dacă asta ține „credința” sa.

Totuși, cum poate să întrețină această decompensare a muribundului tocmai un preot, a cărui chemare a lui Hristos este să o vindece, și pentru care Mântuitorul și-a pus viața? Cum să înțelegi faptul că, deși pretindem că ne întemeiem pe Sfinții Părinți până și ultima virgulă dintr-o învățătură de credință, nu-i deranjează pe bolnav și doctor că nu există nici măcar o singură mărturie patristică, imnografică sau cultică despre așa-numita „cea mai veche minune din Ortodoxie”. Toată lumea e mulțumită cu niște clipuri în care bărbile nu ard. „Am văzut pe youtube”. Ortodoxie e asta? Nici nu știu dacă s-o mai numesc „decompensare” sau, cum spuneam, „schizofrenie duhovnicească”. În fața acestui fenomen, nu mai are niciun sens să aducem în discuție interpretări teologice istorice, exegeze biblice etc.: oamenii sunt, pur și simplu, disperați, vor „semne și minuni”, vor „cea mai mare minune a Ortodoxiei” și n-au nici cel mai mic chef să gândească.

Bine, îmi spun, dar măcar Păstorii lor știu foarte bine (sau ar trebui) că treaba asta cu „semne și minuni” se termină foarte prost. Sau nu mai contează? E mai importantă amăgirea mulțimii („mângâierea” ei, cum se spune eufemistic, în limbaj popesc), asigură ea un viitor mai bun Bisericii, sau măcar o credință mai fierbinte mulțimilor?

De credem așa, înseamnă că nu le predicăm Evanghelia, ci le livrăm din gândirea Marelui Inchizitor. Personajul imaginat de Dostoievski îl judeca pe Hristos: De ce nu le-ai dat pâine pe săturate, pâine pe veci? Așa ar fi fost mai fericiți, s-ar fi supus pentru totdeauna și s-ar fi bucurat să fie mânați ca o turmă oarbă. „De ce-ai vrut Tu o dragoste liberă, și nu extazul unui rob fascinat de minunile Tale?” Cum nu te-ai gândit, tocmai Tu, că, de fapt, „omul nu-L caută pe Dumnezeu, cât mai ales minunile Sale”? „Bine că am căutat noi să îndreptăm ceea ce ai făcut Tu, punând la temelia faptei Tale miracolul, taina și autoritatea”, scrie Dostoievski.

Iar Marele Inchizitor de azi ar putea adăuga: „De ce n-ai înviat Tu în centrul Ierusalimului sau la Roma, să vadă toată lumea puterea Ta și măreția credinței noastre? De ce trebuie să îndreptăm noi ceea ce n-ai făcut Tu, în văzul întregii lumi: cea mai mare minune a Ortodoxiei?”

Nu știu dacă Înaltul Anania a apucat să aducă vreodată la Cluj lumina de la Ierusalim. Poate mă lămurește cineva. Dar în aceste zile mă urmăresc câteva versuri profetice din Anamnezele sale, pe care le-am avut în minte și cât timp am scris acest text dezlânat și scris dintr-o suflare:

(Textele mele se găsesc acum și pe Facebook, căutați Jurnaℓ scoțian. În legătură cu acest subiect, am mai scris „V-aș spune drum bun, frații mei, dar nu acesta e drumul cel bun”. Pentru o altă perspectivă, vedeți: „Citește de șapte ori textul de mai jos și vei atrage o minune în viața ta” și „Atenție, acest text nu este o imagine!”)

Cel care, de la început, a vrut să facă din om un dumnezeu adevărat este însuși Dumnezeu. Dar din iubire, nu ca după vreo agendă umanistă. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”

Omul chiar este dumnezeu după har, nu e vreo metaforă. Treaba noastră e să devenim identici cu Dumnezeu, nu mai mult de atât, dar nici mai puțin, zicea Sfântul Arhimandrit Sofronie de la Essex. Nu „un dumnezeu” oarecare, „un zeu”, ci „dumnezeu” după chipul Creatorului său. Este scris în Scripturi, ne-o reamintește și Hristos: „Nu e scris, în Legea voastră, că: Eu am zis: dumnezei sunteţi?… Și Scriptura nu poate să fie desfiinţată” (Ioan10,34-35). „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca nişte oameni muriţi…” (Psalmi 81,6).

Iar dacă omul a căzut din dumnezeirea sa, Mântuitorul s-a întrupat și a venit după dumnezeul Său. După dumnezeul Său a venit, după chipul Său. I-a luat trupul, sufletul, păcatele, moartea, ca acesta să se facă, din nou, dumnezeu. I-a arătat calea îndumnezeirii din nou, adică viața duhovnicească, și adevărul ei, iubirea. Doar-doar să se facă om întreg într-un Dumnezeu întreg, și Dumnezeu întreg într-un om întreg, cum spun Părinții isihaști. „Ca un Dumnezeu cu voi, ca și cu niște dumnezei voi fi” (Denia de miercuri seara).

Unul dintre ultimele cuvinte ale Mântuitorului pe cruce poate fi citit și în această cheie. ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Luca ne spune că nu acesta a fost ultimul Său cuvânt, ci „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Atunci, dacă Părintele era acolo, dacă încredințarea se făcea cu pace, pare și mai mult că strigătul „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” nu era după Dumnezeu-Tatăl, ci după cel pentru care Hristos venise cu atâta dragoste și care acum se lepăda de El: dumnezeu-omul.

S-a spus, despre aceste cuvinte, că asumă întreaga umanitate pe care moartea o despărțea de Dumnezeu. Nu contrazic posibilitatea acestei interpretări. Dar, așa cum spuneam, cuvintele Sale pot fi citite și în această cheie. Dumnezei erați, dumnezei trebuia să fiți, dumnezei sunteți, dar voi ca niște oameni muriți. Omule, omule, pentru ce M-ai părăsit?

*

Scriam acum câțiva ani: Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (și, de aceea, icoana Învierii în Ortodoxie este icoana coborârii lui Hristos la iad).

I-aș lua pe cei care se întrec în aceste zile să imite suferințele fizice ale Mântuitorului (sau doar să le exhibe, ca obiect de adorație) și i-aș pune trei ore într-o sală de cinema, să vadă Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu. Vreți durerea lui Iisus? Uite, asta e adevărata Lui durere: cum arată azi lumea pentru care a vrut să moară. Dumnezeul său, după care a venit.

Patimile Sale n-ar mai fi biciul și cuiele, ci să-L închizi într-un apartament de bloc și să-L pui să trăiască toate viețile noastre meschine. Să-L faci martor la toate ororile, prefăcătoriile și concediile noastre la mare. Să-L duci de Paști pe străzile decorate cu iepurași roz sau în bisericile unde se cere taxă de botez. Să-i arăți chipul papei pe monedele de la Vatican și palatele urmașilor apostolilor Săi. Să-L pui într-o duminică să asculte o predică. Să-i arăți pe „History” documentare despre războaiele religioase și filme cu preoți care sfințesc tancuri și steaguri de luptă. Să-l lași o seară singur pe Facebook.

Dar, și după toate acestea, atât de mult ne iubește că S-ar răstigni pentru noi a doua oară. S-ar gândi că ceva n-am înțeles, că a doua oară va fi mai bine, după ce ne-am învățat lecțiile și-am ajuns la capătul puterilor. „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca una dintre căpetenii cădeţi.”

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. În evangheliile pătimirii accentul nu cade pe suferința fizică a lui Hristos, cât pe coborârea Sa în infernul nesimțirii omenești: agonia din Grădina Ghetsimani, în timp ce ucenicii dorm, sărutul lui Iuda, lepădarea lui Petru, ironiile de la piciorul Crucii, acestea sunt patimile Domnului și adevăratele scene ale dramei care se petrecea în Ierusalim.

Evanghelia după Luca (cap. 22) ne dă un detaliu extraordinar și aproape neverosimil, dacă scopul acestuia n-ar fi să ne atragă atenția unde se concentrează, de fapt, durerea pătimirilor. Iisus este prins și „dus în casa arhiereului”, în timp ce Petru rămâne „în mijlocul curții”. Între ei este și distanța fizică, și întunericul nopții, așadar nu au cum să se vadă. În curtea arhiereului se joacă scena lepădării. „Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru a treia oară și exact atunci, în versetul care urmează, maestrul Luca face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul din care ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru”. Nimic altceva, doar atât. Domnul îl privește pe Petru. Ochii aceștia muți, care privesc tot ce se întâmplă cu oamenii, suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit în acele zile. Dacă Satana a fost acolo, ca să-L ispitească, la fel ca în pustia Carantaniei, probabil i-ar fi șoptit: „Gândește-te un pic! Merită să mori pentru iepurașii lor roz?”

Ce ne mai poate salva din acest infern al nesimțirii, peste care, în filmul lui Puiu, plutește muzica lui Bach? Cum să ne mai câștigăm dumnezeirea pierdută și învierea? În filmul lui Cristi Puiu există un singur moment luminos: mărturisirea. Cel mai odios personaj își recunoaște păcatele și devine cel mai uman dintre toate. După ce te-a făcut să-l disprețuiești, acum te înduioșează și l-ai iertat. Dacă în oameni mai este ceva frumos, atunci tot ce poate fi mai frumos este pocăința despre care s-a scris în Evanghelii după întâlnirile păcătoșilor cu Fiul lui Dumnezeu.

Să-ți spun ceva, i-ar fi răspuns El ispititorului. Nimic nu mă înduioșează mai mult ca iadul iepurașilor roz peste care plutește muzica lui Bach.

(Jurnaℓ scoțian se află acum și pe Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61573742993690 )

Fiecare mare păcătos e doar un mare sfânt care încă n-a găsit calea. Un sfânt în așteptare. Părintele Stăniloae spunea că patimile sunt o sete de har întoarsă pe dos, pervertită, și pe cât de mare e patima omului, pe atât de mari i-ar fi și virtuțile, dacă s-ar pocăi. Sfânta Maria Egipteanca e ilustrarea exemplară a acestei transformări prin pocăință. Și în fiecare bordel din lume sunt Marii din acestea, care doar n-au făcut încă drumul la Ierusalim. De aceea și zice Mântuitorul că vameșii și prostituatele vor merge înaintea noastră în Împărăție, pentru că pocăința le va fi pe măsura păcatelor. A noastră e după părerea noastră de sine. Sau, în cuvintele evangheliei, despre datorii, „cui i se iartă mult, iubește mult”.

Înseamnă asta că trebuie să fim mari păcătoși, ca să avem mari pocăințe? Dar chiar suntem mari păcătoși, și datori vânduți, numai că nu ne vedem păcatele. La cele mai multe spovedanii se spun doar păcate la vedere, circumstanțiale, sau exagerări, mai mult ca niște alintări, dar foarte rar coboară cineva Scara în adâncul său. Foarte puțini recunosc că mai degrabă ar câștiga la loterie decât să-și vadă fratele vindecat de cancer. Cu cât coborâm Scara în abisurile noastre monstruoase, cu atât mai păcătoși ne vedem, așa cum sfinții se vedeau, în mod real, cei mai mari păcătoși.

În evanghelia femeii păcătoase (Luca 7,36-50), Simon, gazda lui Iisus, are de plătit o datorie mică: el nu e nici desfrânat, nici vameș. Îl apreciază pe Mântuitorul, dovadă că îl cheamă în casa sa, îl numește Învățător, dar se consideră îndreptățit la o anumită familiaritate neglijentă, ca și cum n-are ce-i datora prea mult. De aceea și uită de datoriile la primirea unui oaspete. Cel mai mare risc, atunci când nu-ți cunoști păcatele, este o îndrăzneală proastă cu Dumnezeu (există și o îndrăzneală bună). O văd la mine și la mulți care își închipuie despre ei lucruri înalte. Cu alde noi, rămâne Mântuitorul cu picioarele nespălate.

Omul care nu se cunoaște ca păcătos (cunoașterea păcatelor este o altă definiție a pocăinței) nu poate fi niciodată smerit. Pentru că mereu va păstra despre el o părere care îl va conduce la mândrie. Va fi mereu conștient de el și nu va lăsa ca impresiile celorlalți să treacă prin el, ca vântul printr-o plasă.

Femeia păcătoasă care intră în casa lui Simon, deși e conștientă că toată lumea o cunoaște, că toți ochii vor fi asupra sa, nu mai are nicio părere de sine. Ea știe foarte bine că este atât cât este, o prostituată, și nu încearcă să pară altceva. Oricare dintre noi, în locul ei, am fi refuzat această intrare. Pur și simplu ne-am fi simțit prost. Asta înseamnă că păstrăm păreri bune despre noi, pentru că nu ne cunoaștem păcatele. Nu numai că nu suntem în stare să ne spovedim cum trebuie, dar nici măcar când suntem singuri nu avem puterea să ne spunem în față ceea ce avem pe conștiință.

N-avem cu noi această putere, dar avem pentru toți ceilalți gândul lui Simon. Cu tot disprețul pe care-l poate cuprinde în subtext: „de-ar ști ce femeie se atinge de El…”. Un gând mai păcătos decât toate păcatele acelei femei. N-am omorât, n-am dat foc, n-am furat, cum spun oamenii la spovedanie, dar purtăm în lume gândul lui Simon: ce om păcătos este acela. Gând mai vinovat decât toate păcatele pe care zicem că nu le-am făcut.Toți avem datorii de câte 500 de dinari.

Să mai vedem o dată gândul lui Simon: „de-ar ști ce femeie se atinge de El”. Atingerea unei prostituate de ceva sfânt era considerată o fărădelege. Am putea spune că, în spiritul Legii, Simon gândește cu o intenție bună. Nu cumva să se comită o blasfemie în casa sa. Nu cumva să se spurce Învățătorul. Iubirea lui Simon își închipuia că apără credința, dar uitase să dea măcar o sărutare.

Cu vigilența lui Simon, și noi vedem peste tot blasfemii, reale sau închipuite, și ne aruncăm asupra păcătoșilor. O paradă LGBT, un spectacol la Teatrul Național, o postare etc. Știm noi ce oameni sunt „ăia”. Măcar Simon a spus-o în gând, n-a dat cu pietre. Dar exact la aceia s-ar duce Hristos, dacă ar veni azi, așa cum a făcut-o mereu, nu în bisericile noastre formaliste unde nu mai găsești un păcătos veritabil. S-ar duce la acești revoltați, curios să afle ce e în capul lor, dar mai ales pentru că pe unii ca ei Iubirea trebuie să-i caute mai întâi. Asta spune Evanghelia de la un capăt la altul.

Dacă în orice patimă e o sete de har întoarsă pe dos, în orice contestare a credinței e suferința unei lipse de iubire. Răzbunarea inconștientă a unei sfințenii înăbușite și umilite, spunea Dostoievski. Vă mai invit la o reflecție. Cu câțiva ani în urmă am citit o statistică oficială: majoritatea prostituatelor din România sunt mame. Norocul lor că, de ziua mamei, nu montează un spectacol la Teatrul Național.

Iubirea poate fi primită cu ură sau dispreț, dar ea însăși nu poate urî sau disprețui. Iubirea îl primește pe păcătos cu propria ei pocăință, nu cu pietre. Iubirea se lasă condamnată, dar nu osândește pe nimeni. Iubirea nu trebuie să „apere” credința, iubirea este credința. Iubirea are o mie de ochi, de care se poate folosi: mila, iertarea, înțelegerea, răbdarea aproapelui, smerenia, lepădarea de sine etc. Iubirea vede întotdeauna păcatul, niciodată pe păcătos. De aceea Mântuitorul spune păcatelor pe nume, „Iertate sunt păcatele ei cele multe”, dar păcătoasei îi spune: „Mergi în pace”.

Primul reflex e că aceste cuvinte (Marcu 9,23) și altele asemănătoare (de exemplu, din pilda bobului de muștar) ne promit minuni. Și de aici o întreagă cultură de așteptare a „minunilor” în Biserică, dar și dezamăgiri din partea celor care nu le primesc, deși se roagă cu credință. De câte ori n-am auzit oameni spunând „de ce n-a făcut Dumnezeu o minune”, într-o situația sau alta, iar de aici am văzut chiar căderi din credință.

De altfel, pariul diavolului este pe o credință tranzacțională și utilitaristă a omului, în care piatra de încercare este suferința și moartea.

Proastă înțelegere a cuvintelor lui Hristos. Și proastă încurajare din partea celor care oferă în spirit utilitarist rețete de primit minuni. „Fă asta, sau citește asta de 7 ori, și se va întâmpla minunea”.

Pentru că aceste cuvinte nu promit minuni, ci ne invită, în mod esențial, la o așezare deplină în credință și în felul în care, prin toată învățătura lui Hristos, putem înțelege și primi toate ale acestei lumi, care vin asupra noastră. Cunoașterea acestui fel al credinței este cea mai mare minune. „Toate sunt cu putință”, nu neapărat pentru că putem schimba ceva, ci pentru că avem, prin credință, o înțelegere, un sens, o integrare într-o învățătură mântuitoare a tot ceea ce ni se întâmplă.

De aceea această credință presupune cunoașterea a tot ce ne învață Hristos și efortul de trăire în duhul acestei învățături. Efortul lepădării de noi înșine, așa încât să supunem permanent acestei credințe toate aspirațiilor noastre, așteptările și înțelegerile despre lume și viață.

Doar în acest fel „toate sunt cu putință celui ce crede”, pentru că sunt văzute, înțelese, acceptate prin ceea ce ne învață Hristos despre ele. Pentru că ele sunt ceea ce ne-a spus Hristos despre ele. Pentru că, mai ales, ele sunt purtate împreună cu Hristos. Toate în omul duhovnicesc iau chipul și înțelegerile credinței, toate sunt împreună cu Hristos. Și abia aceasta înseamnă mutarea munților din loc.

Dacă suntem săraci, credința lui „toate sunt cu putință” nu e să câștigăm ceva ca prin minune, ci să ne încredințăm cu toată puterea în cuvântul care spune „Nu duceţi grijă, ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca… Știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele… Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Numai cine face efortul de a trăi acest cuvânt scapă de sărăcie cu adevărat.

Dacă suntem bolnavi, cerem și așteptăm o minune, dar „toate sunt cu putință” nu înseamnă o vindecare miraculoasă, ci cuvântul „facă-se voia Ta, Doamne”, încrederea și conștiința că suntem în această suferință împreună cu Hristos, că o poartă cu noi, că știe de noi.

Dacă ne temem de suferință, minunea lui „toate sunt cu putință” nu înseamnă că ea nu mai vine asupra omului credincios, ci puterea purtării ei prin credința în „facă-se voia Ta”.

Am mai observat și că „toate sunt cu putință celui ce crede” sunt spuse mai ales despre suferință și necazuri, ca și cum doar acestea ar fi treaba credinței. N-am auzit pe nimeni care să-și spună, de exemplu, „iubirea este cu putință celui ce crede”. Sau „schimbarea mea în bine este cu putință, de voi crede”. Care să-și dorească, între minunile pe care le așteaptă de la acest cuvânt, să nu mai urască pe aproapele său, să se împace cu frații certați, să nu mai fie invidios, răzbunător, lacom, să nu primească mită etc.

„Toate sunt cu putință celui ce crede” s-a spus pentru toate ale unei vieți duhovnicești, așezată în înțelegerile credinței. Toate ale vieții duhovnicești sunt cu putință celui ce crede. Iubirea este cu putință celui ce crede. Iertarea aproapelui este cu putință celui ce crede. Răbdarea este cu putință celui ce crede. Moartea este cu putință celui ce crede. Etc. Viața însăși este cu putință doar celui ce crede.

Cel mai frumos cuvânt al lui Hristos despre puterea de minune a credinței, poate că este acesta: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12,26). Cea mai mare minune a credinței este să fii cu Hristos în toate. N-avem nevoie de nimic mai mult. „Unde ești Tu, acolo sunt și eu, Doamne.” Amin. Și în minuni, da, de vei vrea, dar și dacă voi fi bolnav, pe moarte, pe cruce; și la nunta de la Cana, dar și dacă voi răbda de foame; și în slava Ta, dar și când voi fi disprețuit; și în iertarea aproapelui, și în răbdare, și în toate ale vieții și lumii acesteia. Toate-mi sunt cu putință, pentru că acum știu să le primesc și să le înțeleg prin credința mea și împreună cu Tine.