Valeriu Gherghel's Reviews > Decameronul

Cine n-a citit Decameronul n-ar face deloc rău să-l răsfoiască acum. E momentul cel mai potrivit. Boccaccio a redactat cartea după epidemia de ciumă din 1347-1348, opera a circulat în manuscris, într-un cerc restrîns, dar prima ei ediție s-a tipărit abia în 1470. Decameronul a intrat numaidecît în „Index librorum prohibitorum”, lista cărților interzise, un semn de înaltă prețuire din partea Sfîntului Scaun. În introducere, autorul prezintă ravagiile molimei în Florența și reacțiile cîtorva personaje.

10 tineri (7 fete și 3 băieți, un raport rezonabil) se retrag într-o cetate și, pentru a-și trece timpul cu folos, își spun povești / povestiri. Multe sînt de un haz nebun. Am citit cartea lui Boccaccio de atîtea ori încît mi-ar fi ușor să v-o povestesc în întregime cu amănunte și ilustrații. N-o voi face chiar azi, ca să nu vă răpesc cu totul plăcerea lecturii. Iată doar două exemple, poate reușesc să vă conving...

Aleg mai întîi povestea a doua din ziua a doua. Are și aventură, și întorsături de soartă, și dialog, și..., are de toate. Ascultați:

Înainte de a porni la un drum lung, un anume Rinaldo din Asti spune, prevăzător, o rugăciune sfîntului Iulian. Umblă cît umblă, călătorește cît călătorește și, la un moment dat, intră în bucluc. Este jefuit de trei tîlhari. Rămîne desculț, numai în cămașă, în pustietate. O pornește amărît spre Castel Guiglielmo, dar află porțile orașului închise, cu punțile ridicate. E noapte, frig, cerul este sticlos, înghețat. Se plînge în gînd sfîntului Iulian. Lacrimile lui au efect.

„Ci sfîntul Iulian, sub paza lui ținîndu-l, fără zăbavă îi rîndui altminteri culcușul”. O văduvă „frumoasă la trup ca nimeni alta” îl aude și-i deschide o portiță secretă în cetate. Rinaldo intră în casa femeii și este primit cu multă bunăvoință și pricepere. Văduva cea frumosă îl poftește în baie, să se curețe și să se încălzească. Îi dă veșminte proaspete și-l cheamă la masă. Iar pentru că Rinaldo e chipeș, îl cheamă și în pat. În zori, cînd dă să plece, eroul poveștii îi vede pe cei trei tîlhari prinși și legați. Depune mărturie și primește înapoi banii, hainele și calul. Spre seară se întoarce acasă. Nu înainte de a șopti o rugăciune de mulțumire sfîntului Iulian.

A doua:

În ultima povestire din ziua a șasea a Decameronului, un călugăr hîtru, pe nume Cipolla (id est Ceapă!), negustor de moaște, pretinde că a văzut și a pipăit el însuși, pe cînd a mers la Ierusalim, următoarele relicve cît se poate de abstracte:

a) degetul Sfîntului Duh, nevătămat și întreg,
b) o unghie de heruvim,
c) un petic din veșmîntul sfintei Credințe catolice,
d) cîteva raze din steaua urmată cîndva cu încredere de magii de la Răsărit,
e) falca morții sfîntului Lazăr,
f) un sfînt canin din sfînta dantură a Sfintei Cruci,
g) o fărîmă din sunetul clopotelor adăpostite în templul lui Solomon,
h) o pană din aripile arhanghelului Gabriel, căzută în timpul Bunei Vestiri...

Enumerarea lui Boccaccio - fantezistă, firește - face toate paralele. Eu văd în ea primul poem suprarealist din istoria literaturii.

Dar cum se cuvine băgat dracul în iad știți? Nuuuuuuuuu? Ia vedeți instrucțiunile eremitului Rustico, menționate în ultima povestire din ziua a treia. Mai mult nu vă zic.