Vremea s‑a încălzit de pe o zi pe alta, ca și cum anotimpurile ar fi încurcat scenariul și iarna ar fi intrat pe scenă purtând costumul primăverii. Aerul miroase a pământ reavăn, iar iarba, încăpățânată și verde, se ridică precum un cor de șoptitoare care anunță o renaștere ce nu are încă dreptul să înceapă. E o liniște caldă, înșelătoare, ca un compliment spus pe fugă, fără intenție reală.
În casă, ritualul sfârșitului de sărbători s‑a desfășurat cu aceeași solemnitate cu care se închide o carte dragă. Am tot oscilat între a despodobi bradul imediat și a‑l mai lăsa o săptămână, dar „primăvara” neașteptată de afară m‑a făcut să mă hotărăsc. Am despodobit nu doar bradul, ci am adunat toate decorațiunile de iarnă. Leo m‑a „ajutat” în felul lui — m‑a urmat peste tot și a stat lângă mine, atent și serios, ca și cum ar fi vrut să se asigure că șiragul de mărgeluțe, ghirlanda de LED și restul podoabelor ajung în cutiile lor. Am dus totul în pivniță, unde liniștea se va așeza peste rafturi, până la următorul decembrie.
Am tras bradul rămas gol pe terasă. Acolo, în suportul lui, părea un soldat în permisie — încă în uniformă, dar fără misiune. Părea că a acceptat fără protest să aștepte în soare ziua de colectare programată.
După‑amiaza însă, natura, capricioasă ca o actriță care schimbă tonul în mijlocul replicii, a decis altceva. Vântul s‑a pornit brusc și a tulburat cerul, ca o mână care șterge praful de pe o oglindă. Apoi a început o ninsoare măruntă, ca mazărica — o ploaie de puncte albe, jucăușe și imprevizibile. Părea că cineva arunca biluțe de polistiren care, ușoare, în loc să se așeze, erau purtate de rafale în toate direcțiile.
Ninsoarea continua mărunt când am ieșit din casă cu gândul să cumpăr doar pâine, nimic mai mult. Dar lalelele din vitrina florăriei m‑au atras ca un magnet — galbene, roz, albe și roșii, toate întinse spre stradă ca niște zâmbete. Am intrat fără să stau pe gânduri și am ieșit cu trei buchețele în brațe.
La brutărie, am cerut pâinea feliată și, în timp ce eram servită, priveam vitrina cu gogoși — irezistibilă! Am hotărât să iau doar două: una cu blueberry și una cu glazură albă și inimioare. Dar, într‑un impuls delicios, am cerut și una cu cremă de cappuccino. Vânzătoarea mi‑a spus că, dacă mai aleg una, o primesc pe a cincea gratis. Așa că am adăugat încă o gogoasă cu ciocolată și una cu cremă de piersici.
Și uite‑așa am ajuns acasă nu doar cu pâine, ci și cu flori și cu o porție de gogoși pentru cel puțin două zile!
Am împărțit lalelele în două vaze — una pentru living și una pentru sufragerie — și am așezat gogoșile pe platou. M‑a bufnit râsul când mi‑am dat seama că, deși dimineață casa încă păstra aerul sărbătorilor de iarnă, acum avea deja veselia ajunului de carnaval, ca un mic Fasching — deși, în realitate, mai e o lună bună până atunci.
Iar afară, vremea și‑a continuat spectacolul — spre seară, granulele s‑au transformat în fulgi, iar fulgii au umplut aerul de o tăcere albă, densă.
Și atunci s‑a întâmplat magia — bradul nostru fără podoabe a prins viață. Sub stratul proaspăt de zăpadă, arăta ca un brad dintr‑o stațiune montană, în toiul iernii adevărate. Un brad care, pentru o clipă, părea din nou în elementul lui.
L‑am privit cu admirație, cu acel amestec de nostalgie și surpriză care te cuprinde când ceva obișnuit se transformă sub ochii tăi.
Vremea ne poartă de la o extremă la alta ca un montagne‑russe meteorologic, de parcă cineva, undeva, se distrează schimbând setările din telecomandă.

  PS: Tiroliana n-a vrut să alunece deloc — zăpada și frigul au pus frână serioasă, daaar... tot am reușit două ture eroice — încete, dar glorioase — și ne-am distrat de minune!💗🥰💞🥳😁

Astăzi m-am gândit că ar fi timpul să strâng bradul. De obicei îl despodobesc după ce trec Stelarii — moment care pentru mine marchează sfârșitul sărbătorilor de iarnă. Dar anul acesta nu au mai ajuns până la mine.
Îi aștept în fiecare an cu aceeași bucurie. Vin patru copii de la școala primară din cartier, cu obrajii roșii de frig și cu acea emoție serioasă în priviri, pregătiți să-și joace rolurile. Repetă sceneta cu entuziasm și poartă cu mândrie costumele. Trei sunt regii – Caspar, Melchior și Balthasar – iar al patrulea este Sternträger, cel care duce Steaua. Patru mogâldete adorabile, însoțite de un adult din parohie.
În fiecare an strâng donații pentru o cauză frumoasă, iar tema de acum a fost «Școală, nu fabrică!», un apel nobil de a aduna fonduri pentru a le oferi copiilor din alte colțuri ale lumii șansa la educație și la o copilărie adevărată.