Ziua e încã prea cald ca sã faci planuri, îţi vine doar sã visezi. Seara vine prea repede, ca un fior, ca o strîngere. Se întunecã prea devreme. Ai vrea sã mai fie luminã, sã vezi zborul pãsãrilor, frunzele bãtute de vînt, mişcarea norilor, sã ai senzaţia cã mai ai timp. Simţi noaptea şi prea marea linişte. Mult şi dintr-o datã. Cînd ajungi acasã ai vrea sã şi plouã, sã fii şi mai melancolic. S-a terminat, din nou, ceva, undeva, şi nu mai ştii de ce.

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,
Foile-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

(Tudor Arghezi, Niciodatã toamna)