O fetita de doi ani este abuzata sexual de tatal ei
Procuratura nu trimite ajutor
Cronologia unui esec justitiar

Mai lipsea doar expresia plina de oroare binevoitoare "monstru sexual" (Sex-Monster). Altfel, parlamentarii nu au omis miercurea trecuta niciun cliseu al atrocitatii: politicianul Peter Westenthaler a cerut agresiv puscarie pe viata pentru "subiectele care comit crime sexuale asupra copiilor nostri", Christoph Hagen a cerut pentru echipa Stronach "obligatia infractorilor sexuali de a se inregistra oficial ca atare". Discursurile parlamentarilor de la conducerea Austriei au fost mai moderate ca ton, insa in esenta la fel de indarjite - astfel s-au decis in unanimitate pedepse si mai mari pentru infractorii sexuali.

Ultima inasprire a legii pentru infractiuni sexuale a avut loc acum sase luni. Politicienii adora sa marseze pe tema pedepselor mai mari pentru agresorii sexuali [...]. Intelectuali rationali precum profesorul de drept Klaus Schwaighofer descriu aceasta licitatie cu pedepsele ca pe o "vanatoare de vrajitoare asupra infractorilor sexuali". In medie, doar 2% din condamnari sunt pe motive de infractiuni sexuale - insa ele primesc mult mai mult decat 2% atentie! Solicitarea de pedepse tot mai mari isi are deci radacina in nivelul de agitatie publica.

Problema este insa alta: In Austria nu dimensiunea sentintelor este aspectul care scartaie! Parametrii internationali, mai ales in ce priveste exploatarea sexuala a minorilor, sunt inca de acum depasiti. Alte probleme se cer insa urgent rezolvate, cum ar fi colaborarea dintre politie, tribunale si protectia copilului, care in ciuda tuturor discutiilor nu functioneaza nici cat negru sub unghie.

"Abuz sexual cronic"

Un exemplu deosebit de tragic este cazul unei fetite pe nume Yvonne K. [nume schimbat de redactie], nascuta in aprilie 2010. Yvonne nu avea nici sase luni cand tatal ei, Ernst K.[nume schimbat de redactie], a molestat-o pentru prima oara. Yvonne avea doi ani si trei luni cand tatal ei a fost arestat si avea deja rani vaginale si anale atat de ingrozitoare incat pana in ziua de astazi este incontinenta! "Abuz sexual permanent, penetrari vaginale si anale", asa descrie justitia martiriul lui Yvonne K.

Cel putin NOUA LUNI din acest martiriu ar fi putut fi evitate daca procuratura din St. Pölten nu ar fi insistat sa nu fie informata Protectia Copilului!! Procuratura din St. Pölten nu i-a comunicat nici macar mamei lui Yvonne despre gravele suspiciuni. Atitudinea procuraturii este cu atat mai greu de inteles cu cat Ernst K. deja admisese ca a abuzat sexual de alte fetite.

Dar s-o luam cu inceputul: cronologia unui esec justitiar, documentat cu acte de la politie si de la tribunal care se afla in posesia redactiei revistei Profil.    

Pe 24 august 2011, studenta la Drept Sabine F. se prezinta impreuna cu avocatul ei Christoph Naske la procuratura din St. Pölten si depune marturie. Tanara, care avea atunci 22 de ani, sustine ca a fost abuzata sexual in copilarie de catre unchiul ei, Ernst K., mai concret intre anii 1993 si 1995. Acest tipar este tipic pentru delictele sexuale: adesea atacurile sexuale sunt reclamate dupa ani sau chiar decenii, ceea ce ingreuneaza situatia. Sabine F. nu este insa preocupata de a obtine dreptate pentru ea insasi, motivul denuntului ei este acela ca a aflat intamplator ca unchiul ei devenise tatal unei fetite si nu vrea "sa pateasca si fetita acelasi lucru".

Cu toate acestea, autoritatile isi lasa timp: abia la DOUA LUNI dupa denunt, pe 28 octombrie 2011, are loc depunerea oficiala de marturie a Sabinei F.. Ea relateaza cum a locuit frecvent ca si copil in locuinta bunicii ei din St. Pölten, impreuna cu mama ei si cu fratele acesteia, Ernst K. El avea pe vremea aceea 19 ani si era soldat. Incepand cu vara anului 1993, Ernst K. a molestat-o regulat pe fetita care atunci avea patru ani! Atacurile au incetat abia cand fetita s-a mutat la Viena, incepand scoala. Consecintele pentru Sabine F.: bulimie, probleme cu alcoolul si uz de droguri. "Imi vine foarte greu sa descriu actele de molestare", spune Sabine F., adaugand "Ma tem ca unchiul meu va continua cu abuzurile si asupra propriei fiice, acesta este motivul esential al denuntului meu. Doresc sa fie informata Protectia Copilului".

Cateva zile mai tarziu, pe 3 noiembrie 2011, Ernst K. este interogat de politia din St. Pölten. Cel mai tarziu din acest punct incep de obicei la multe delicte sexuale dificultatile: de multe ori nu exista martori pentru faptele suspectate, adesea este doar declaratia victimei impotriva declaratiei potentialului faptas, iar in situatii incurcate de divort si custodie se mai fac si acuzatii nefondate. Intrebarea "Pe cine sa credem?" devine adesea un act de balansare pe sarma.

Ei, dar in cazul Ernst K. toate aceste intrebari nu-si au locul. El marturiseste imediat cu detalii abuzul sexual la care isi supusese nepoata, pe Sabine F. Povesteste "cum a inceput tampenia asta", spune ca a durat "vreun an jumate" si adauga "Am presupus ca ii placea si ei".

Ernst K. are cinci frati, a crescut insa doar cu unul din ei, cel mai mult la mama lor, cu perioade si prin camine, a inceput o scoala de mecanici auto pe care a intrerupt-o, iar pe langa cei trei ani petrecuti ca soldat a mai lucrat in constructii. In momentul interogatoriului e somer. La interogatoriu marturiseste chiar mai mult decat i se ceruse - aducand in discutie inca o victima, sora lui Sabine F. Neaga doar atacurile sexuale la adresa fiicei lui. Yvonne are in acel moment un an si jumatate. 

INCA O LUNA mai tarziu e gata si raportul final al politiei despre suspiciunea de abuz sexual grav asupra minorilor. Si in acest raport, care este adresat procuraturii din St. Pölten, este mentionat faptul ca denuntul Sabinei F. are ca motiv principal grija acesteia ca nu cumva fetita lui Ernst K. sa pateasca ce a patit si ea, se mentioneaza de asemenea si ca tanara doreste instiintarea Protectiei Copilului. Dedesubtul acestui text apare lapidar: "Dupa consultare cu procuratura nu s-a efectuat instiintarea Protectiei Copilului la magistratura din St. Pölten".

FARA ALTA EXPLICATIE.

Purtatorul de cuvant al politiei din St. Pölten nu doreste in prezent sa comenteze nimic si ne trimite la procuratura din St. Pölten. Purtatoarea de cuvant a procuraturii, Michaela Obenaus, spune mai intai ca "in zece ani nu a mai intalnit un caz atat de tragic, cu victime de varste atat de mici". Apoi purcede la a justifica intr-o perfecta limba de lemn juridica procedura respectiva precum si faptul ca nu fusese instiintata Protectia Copilului. "Cercetarile nu erau inca incheiate. Nu exista nici o suspiciune concreta legata de fiica lui Ernst K. A trebuit sa asteptam mai intai rezultatele investigatiilor".

TREC LUNI DE ZILE. Relatia dintre Ernst K. si mama Yvonnei se destrama. Ca o consecinta, Yvonne ramane in mod regulat zile intregi singura cu tatal ei. Abuzul sexual se intensifica.

In aprilie 2012 fetita implineste doi ani.

Pe 14 mai 2012 mai apare o victima "potentiala", fiica unei foste prietene a lui Ernst K. Ea il confrunta pe Ernst K. pe Facebook cu "presupusul" abuz din anul 2007.

Abia in iulie 2012 se accelereaza putin investigatiile. Dupa lectia de educatie sexuala de la scoala, inca o fetita i se confeseaza bunicii ei ca intre anii 2004-2005 a fost abuzata, la varsta de doar doi ani, de catre Ernst K., la acel moment prietenul mamei ei. Inca o declaratie la dosarul politiei din St. Pölten.

Pe 19 iulie politia perchezitioneaza apartamentul lui Ernst K., unde gaseste printre altele fotografii care il arata pe Ernst K. molestandu-si fiica. Primele fotografii dateaza din 4 octombrie 2011, ultimele din 13 iulie 2012 - cu alte cuvinte aproape noua luni dupa prima marturisire. Fotografiile sunt dovezi coplesitoare, Ernst K. este arestat imediat si in mai 2013 este condamnat la 14 ani de inchisoare.

In proces nu s-a discutat absolut deloc despre faptul ca nici politia, nici procuratura nu au instiintat la timp Protectia Copilului sau mama fetitei.

Fara indoiala, principiul nevinovatiei pana la proba contrarie este un princip nobil, care nu trebuie incalcat. NUMAI CA instiintarea Protectiei Copilului pentru PROTEJAREA unui copil mic nu este echivalent cu un prejudiciu legal! 

La intrebarea "Nu ar fi putut autoritatile s-o protejeze pe Yvonne K. de alte si alte abuzuri intre noiembrie 2011 si iulie 2012???", procuratura din St. Pölten raspunde si in ziua de astazi cu NU si nu identifica niciun fel de erori procedurale in modul lor de a actiona! Purtatoarea de cuvant Obenaus declara mot-à-mot "Acuzatiile erau masive, s-a pus problema sa actionam in mod sensibil". [sensibil???? sensibil la adresa AGRESORULUI, evident, victima nu avea nevoie de "sensibilitate!" - n.m.] 

"Nu cunoastem cazul"

Ministerul Justitiei afirma ca din anul 2004 exista o ordonanta care le dicteaza tribunalelor si altor autoritati sa instiinteze Protectia Copilului! In plus, nu se precizeaza nici momentul cand autoritatile trebuie sa instiinteze Protectia Copilului! Cu toate acestea, Ministerul Justitiei nu doreste sa ia pozitie vizavi de "dilema" daca procuratura din St. Pölten a actionat corect sau nu (!): "Nu cunoastem cazul, deci nu-l putem comenta".

Ei bine, acest non-raspuns nu va fi suficient.

"Esec total al autoritatilor"

Albert Steinhauser, din Partidul Verzilor, va adresa o solicitare parlamentara catre ministra justitiei Beatrix Karl, in care se va cere clarificarea detaliata a acestui "esec total al autoritatilor".  Beatrix Karl va trebui printre altele sa explice daca vor exista consecinte pentru procuratura si daca va stabili prin lege momentul in care Protectia Copilului trebuie informata in asemenea cazuri. Steinhauser: "Astept de la Ministerul Justitiei sa clarifice acest caz. Politicienii nu au voie sa se preocupe doar de durata condamnarilor pentru infractorii sexuali, este mult mai important ca autoritatile sa reactioneze adecvat!"

Inasprirea pedepselor pentru abuzuri sexuale a fost decisa miercurea trecuta.

Yvonne K. are astazi trei ani si doua luni si traieste cu mama ei in Germania. Nu e sigur daca ranile fizice se vor vindeca vreodata. Despre cele psihice sa nu mai vorbim.

Cine este Adam Lanza? Mai bine zis, cine a fost Adam Lanza? Adam Lanza a fost un tanar de 20 de ani care si-a ucis mai intai mama, apoi a plecat cu 3 arme la o scoala elementara din Newtown, Connecticut, unde se sustine ca ar fi ucis 26 de oameni, dintre care 20 de copii.

Se pare ca Adam Lanza a fost un tanar deosebit de inteligent, cu rezultate foarte bune la scoala, un elev eminent. Adam Lanza a fost un tanar retras, nelinistit, timid, "ciudat", un tocilar care nu excela in contacte sociale si nu avea prieteni. Adam Lanza a fost un tanar ai carui parinti divortasera cand el era adolescent. Adam Lanza a fost un tanar a carui mama avea o preocupare obsesiva pentru arme si careia nu-i placea sa primeasca vizite (isi tinea musafirii la usa!). Adam Lanza a fost un tanar a carui mama era "supraprotectoare" in asemenea masura incat un fost babysitter al lui Adam povestea ca mama acestuia insista ca Adam (care pe atunci avea vreo 11 ani) sa nu fie lasat singur nici macar o secunda, nici macar cand se ducea la toaleta. Adam Lanza a fost un tanar care mergea la scoala cu servieta cand alti copii aveau rucsace. Adam Lanza a fost un tanar care nu s-a lasat fotografiat pentru albumul de absolvire al liceului. Adam Lanza a fost un tanar care inca de mic copil se pare ca nu isi imbratisa niciodata mama si i se adresa mereu doar cu "Excuse me". Adam Lanza a fost un tanar care traia la subsolul casei mamei sale intr-o camera fara ferestre, dupa ce fratele lui mai mare plecase de acasa rupand contactul cu familia. Adam Lanza a fost un tanar care pana la actul final al tragediei traise o viata in umbra. Adam Lanza a fost un tanar a carui relatie "apropiata" cu mama lui era definita prin activitati de tragere cu pusca la tinta impreuna.

Toata lumea este socata si oripilata. Once more. Toti ducem mana la gura cu privirea ingrozita, toti plangem si suferim cand ne gandim la acei copii nevinovati a caror viata a fost curmata mult prea devreme in acest mod bestial. Scenariul asta se repeta la fiecare asemenea tragedie si este intr-adevar o tragedie insuportabila, dar pana nu invatam lectia ea se va repeta la nesfarsit, cu mici variatiuni.

Eu ma intreb de fiecare data acelasi lucru: vom invata oare, de data asta, lectia? Din ce citesc pe internet si in ziare ma tem ca nu. Ma tem ca, once more, alunecam in cliseul de a trage linie si a pune etichete gen "monstru", "killer", "psihopat", fara a incerca sa privim sincer si curajos dincolo de aparente, pentru a recunoaste intreaga dimensiune a tragediei din care, ca de obicei, vedem acum doar ultimul act.

De obicei ramanem prizonierii afectarii superficiale si ai cliseelor vehiculate de fiecare data cand se intampla asa ceva. Oare cati oameni sunt dispusi sa caute raspunsul la intrebarea "CUM ajunge un copil nevinovat sa devina un tanar care ucide alti oameni??"

Discutiile despre arme sunt inutile. Armele in mainile oamenilor inclinati spre violenta sunt un factor care contribuie la inmultirea crimelor, dar armele in sine nu explica nici o crima. Discutiile despre Asperger, despre "tulburarile de personalitate" sunt inutile. Nu acolo sunt cauzele unor asemenea fapte criminale. Discutiile despre posibila medicatie la care era supus Adam Lanza sunt inutile atata vreme cat nu sunt confirmate (de ex., daca ar fi luat ani de zile Ritalin, cum se zvoneste, asta ar fi putut sa contribuie de asemenea la distrugerea psihica a acestui tanar). Discutiile despre jocurile pe care le juca pe computer sunt inutile. Nu acolo e raspunsul, fiindca planeta e plina de tineri care joaca astfel de jocuri si care nu ucid pe nimeni. Dealtfel dupa parerea mea jocurile cu violenta sunt, dimpotriva, un ventil de descarcare pentru un psihic prea incarcat. Tocmai cei care isi incapsuleaza la maximum trairile, pornirile si impulsurile agresive sunt cei care la un moment dat explodeaza. Sigur, la Adam Lanza se pare ca acest ventil al jocurilor pe computer nu a fost suficient pentru a descarca toata furia si ura pe care le acumulase intr-o viata intreaga de abuz, dar tocmai asta ne lasa sa ghicim intreaga dimensiune a abuzului psihic si sufletesc de care a suferit cu siguranta acest tanar. Jocurile pe computer sunt, de asemenea, cel mult un simbol al gradului de izolare, al urletelor soptite ale unui copil neglijat, care isi cauta refugiu intr-o lume-surogat si al carui urlet suprem se transforma intr-un act de finalitate real; pentru a fi in sfarsit auzit si vazut. Adam Lanza s-a facut auzit si vazut. 

Pentru mine e suficient sa ma uit la ceea ce devenise copilul de mai sus: o stafie (am inteles ca asa i se spunea si la scoala, "the ghost"), un zombie, o carcasa goala. Uitati-va bine la imaginea de mai jos si va rog spuneti-mi daca asa arata un copil fericit, un copil iubit!

Ma apuca greata cand citesc comentariile matusii lui despre cat de "iubitori" fusesera parintii lui Adam si imi vine sa raspund: "Da, ma-sa al fost al dracu' de iubitoare, de-aia fi-su i-a decorat muianu' cu 4 gloante". Cum e posibil ca nimeni din familie, de la scoala, dintre prieteni, NIMENI sa nu fi vazut, sa nu fi simtit tragedia cumplita a acestui tanar? Cum e posibil ca pe nimeni sa nu fi interesat ce se intampla cu adevarat cu el?? Stim sigur ca nimeni nu a dat doi bani pe el fiindca orice victima care are parte fie si de un singur martor salvator, de un singur om care sa aiba o vorba buna pentru el, un gest afectuos, nu ajunge sa comita crimele pe care le-a comis Adam Lanza.

CUM devine un om o carcasa goala, va intrebati? CUM se distruge cel mai temeinic un suflet de copil, va intrebati? CUM se anihileaza cel mai eficient substanta interioara a unui copil si CINE sunt faptasii centrali in distrugerea unui copil? De fapt, in sinea voastra stiti raspunsul. 

Ei, dar cu siguranta va intrebati de ce au trebuit sa moara si acei copii nevinovati? E simplu. Pentru ca in subconstientul unui om sa se acumuleze atata presiune incat sa ajunga sa ia viata altui om, e nevoie de o trauma (reprimata) de niste dimensiuni colosale. COLOSALE. Cu cat reprimarea e mai reusita, cu atat omul respectiv este mai departe de adevaratele motive ale faptelor sale. Un om atat de complet distrus cum a fost Adam Lanza s-a confruntat, dupa uciderea principalului faptas din viata lui, cu o dilema insuportabila: daca se opreste aici, inseamna ca accepta realitatea cum ca mama lui fusese adevaratul "dusman". Ca atare, pentru a mentine intact zidul negarii, i-a fost imposibil sa se opreasca doar la o singura victima. Scoala (oricare scoala, inca nu s-a confirmat ca mama lui ar fi lucrat tocmai la scoala Sandy Hook, unde a avut loc masacrul) a devenit aici simbolul autoritatii, al "dusmanului" universal, iar copiii care i-au iesit in cale au devenit imaginea lui, au devenit ceva care trebuia distrus exact asa cum fusese distrus si el, cu nebunie si cu ura... este tipicul cerc vicios al abuzului.

Fara faptasi nu exista victime. Adam Lanza se integreaza in lantul de victime, este o victima care a devenit faptas, facand la randul lui alte victime. Cu siguranta e mai usor sa-l uram si sa-l etichetam ca monstru si killer si psihopat decat sa acceptam ca fapta lui reprezinta polita pentru ceea ce i s-a facut lui. Si cu cat fapta lui este mai sangeroasa, cu atat avem imaginea mai clara a crimei colosale comise candva asupra sufletului lui.

Odiseea continua.

Sursa: AICI

Ministerul Adevarului. Intestine. Canalicule biliare. Cloaca. Plamani si prapor. Sa intri in burta leviathanului presupune cel putin o buna cunoastere a anatomiei lui. E curios formulat, acest adevar, abia cand te apuci sa-l cercetezi realizezi netezimile detentei, si ale platosei, du-te-vino-ul birocratic, plimbatul hartiilor si inghetatul drepturilor. Din multii chemati, si mai multii ramasi.

Mostra de naivitate.

“Ajunsa in fata scolii am fost intampinata de o echipa Bgs care m- a intrebat” unde merg” am simtit ca intram intr- o inchisoare de maxima siguranta si ca  eu eram criminalul care t[re]b[uie] sa dea declaratii. Hei? Cine este inculpatul? . Am gasit in partea cealalta ostilitate atat din partea parintilor ,prin insulte si amenintari cu datul in judecata, cat si a celor care au deranjat- o pe doamna.
Am avut parte de un adevarat asalt din partea profesorilor din comisie la adresa mea. De ce nu am facut din prima zi ceva . Le- am raspuns ca eu le- am conferit incredere dascalilor de la inceput. As fi putut pune in dubii institutia ? Pun in dubiu domnilor aspectul violent a tot ce s- a intamplat in clasa d- nei Bereanda fata de copii de 6-7 ani. Suntem aici sa facem o ancheta despre mine sau analizam comportamentul dansei la ore ? Sunteti acuzatori sau cei care consemneaza o situatie de indisciplina a unui dascal din scoala dvs?”

Ministerul Adevarului nu educa oameni in spiritul libertatii, sau adevarului. Libertatea e sclavie. Adevarurile sunt minciuni. Si, ca si in romanul lui Orwell, copiii din ziua de astazi au ajuns atat de nestapaniti incat ajung mici bestiole, brute care cu greu mai pot fi guvernabili.

Mostra de naivitate.

Azi, de exemplu, am ajuns in fata unei comisii formata din profesori si invatatori (nu stiu de ce tot timpul m-am intrebat daca si ei sunt parinti). O Comisie pe care am asteptat-o cooperanta si pasnica, dar am gasit-o partinitoare si artagoasa. Am spus ca nu am nimic de declarat in afara de cele ce le-am scris in declaratia pregatita. Si totusi insistau. Insistau sa inventeze, surprinda, consemneze formulari care nu imi apartineau. ”Ne luptam?” imi statea pe buze sa intreb.

N-am mai trecut niciodata prin asta. Nu am mai fost niciodata nevoita sa fac eforturi sa explic ceva ce este evident. Ceva ce s-a intamplat. Cand?? De cate ori??? Cu cine? Cu cati??? Din ce cauza? De unde stiu? Hello? Despre ce vorbim? S-a intamplat timp de o luna, in anul 2012, in Bucuresti, cu copilul meu, la scoala. Si nu sunt de acord. Am voie sa nu fiu de acord? Imi dati voie sa nu fiu de acord? Trebuie sa cer voie sa nu fiu de acord? Am o declaratie, o sustin si o semnez. De ce ma intrebati de inregistrare? De ce imi spuneti ca ea este trucata, falsa, ilegala? Nu e treaba mea. De ce ma intrebati de ce am asteptat atat? De ce ma acuzati ca nu am facut nimic pana acum? FAC ACUM. Am plecat de acolo cu senzatia ca ”am vorbit impreuna si ne-am inteles separat”.

In urma cu trei zile am facut o rugaminte publica care nu a fost respectata. Azi am repetat-o televiziunilor si o spun, aici, raspicat, oricine intelege din efortul nostru de proteja drepturile copiilor din clasa d-nei VB o forma de persecutie a acesteia aleg, prin atitudinea dansilor, sa devina tinte ale protestului meu public.  Veronici. Doamna profesor Stavila Cristina. Domnul profesor Enache Adrian Dan. Domnul profesor Nicolae Cosmin. Doamna Invatatoare Primar Brebenel Otilia. Iordache Ilona Marilena.

Stimatii mei domni, onorabile doamne. Am suficienta compasiune pentru profesia dumneavoastra incat sa va atrag atentia ca sunteti in ochi public, gesturile dumneavoastra sunt susceptibile unei marturii publice, hartuiala dumneavoastra ajunge, instantaneu, nu la zeci ci la zeci de mii de oameni. Atitudinea dvs. nu face decat sa alimenteze furia, spiritul inca medieval, arogant, in dispret la adresa omului si contribuabilului ne motiveaza retorta. Nu sunt un romantic, eu nu lupt pentru drepturile parintelui roman de pretutindeni. Parintele roman de pretutindeni e las, a dat spaga sa isi dea copilul la o scoala de renume, a prestat plic la Inspectorate, si-a dorit din suflet invatatoarea aia buna; parintele roman de pretutindeni nu vrea elemente dificile in clasa, si face presiuni daca exista un copil dificil sa fie “mutat” de la clasa. Parintele roman de pretutindeni e la fel de bun precum Ministerul Adevarului care l-a educat/ propagat/ invatat.

Dar nu acesti parinti.

Nu eu.

La clasa doamnei Bereanda, din 26 de copii intre 12 si 14 au cerut deja transferul la alta clasa. Domnilor profesori, pentru mine adevarurile sunt deja spuse, astept cu drag vizita comisiei de ancheta de la Protectia Copilului inapoi la dumneavoastra, sper sa dati cu subsemnatul, orice veti fi spus dumneavoastra la intalnirea de azi si de maine poate fi folosit impotriva dumneavoastra intr-o curte de judecata, la fel cum esecul Directiunii Scolii dumneavoastra de-a se auto-sesiza, potrivit legii 272/2004, constituie un esec nu doar administrativ cat penal.

G

"Oare stii ce inseamna a fi copil?
... inseamna sa crezi in iubire, sa crezi in frumusete, sa crezi in a crede;
inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa-ti poata sopti direct in ureche,
inseamna sa transformi dovleci in trasuri
si soricei in cai, sa transformi ceva mic in ceva maret si nimicul in tot,
caci fiecare copil poarta in suflet propria lui zana."  

- Francis G. Thompson -

Demult voiam sa povestesc despre figura luminoasa din primii mei ani de scoala - Doina Popescu. Nu am sa-i spun "Doamna", fiindca in perioada aceea se purta "Tovarasa"; aveam un singur coleg in clasa, grasut si bondoc, care o striga "Doamna" si imi amintesc ca toti ceilalti ne uitam ciudat la el (din pacate, pentru noi cuvintele astea nu aveau nici o semnificatie, la fel de bine ar fi putut s-o cheme Tovarasa si in buletin, pentru noi era totuna, era doar un cuvant).

Eu veneam dupa o clasa a II-a unde pana atunci avusesem o invatatoare aproape de pensie, doamna Bodnea, o moldoveanca blanda si molcoma, care accepta s-o corectez la tabla ("se scrie mănusi, tovarasa, nu mînusi!"), dar care - desi eram cea mai buna din clasa - intotdeauna ma "parlea" cu 9 la desen ca sa ia premiul intai micul Vlad, a carei mamica (spre deosebire de a mea) era prezenta pe baricade zi de zi, de multe ori cu cafea, cu pungute frumos colorate pe care i le inmana doamnei Bodnea schimband zambete complice :-)  Din pacate pentru el, dupa clasa a VIII-a Vlad a ratat examenul de admitere la liceu... dar asta deja e alta poveste.

Asa am ajuns eu intr-o clasa a III-a alcatuita din elevi "culesi" de la toate celelalte clase, s-a facut o clasa in plus fiindca eram in total prea multi copii (asta era prin '76, eram generatia "decreteilor"). Si am avut norocul si binecuvantarea s-o primim ca invatatoare pe Doina Popescu.

Doina Popescu era tanara, cand am cunoscut-o cred ca nu avea mai mult de 26 de ani. Avea parul lung, negru ca taciunele, avea ochii mari si verzi si un zambet cald, era inalta si supla, avea unghiile lungi intotdeauna impecabil lacuite cu rosu, era un fel de Alba-ca-Zapada moderna. Vazand-o acum vreo zece ani intr-o fotografie (promit s-o caut si s-o postez), am realizat ca era draguta, dar nu cine stie ce fotomodel, in schimb in amintirea mea ea va fi intotdeauna de o frumusete desavarsita, pentru ca aceasta frumusete venea din interior, din lumina pe care o radia bunatatea ei.

Aceasta invatatoare mi-a luminat si mi-a schimbat viata atat de radical in bine in cei doi ani cat mi-a fost dascal, incat nu voi putea niciodata sa-i multumesc indeajuns!

De cand ma tin minte am fost ceea ce unii adulti considera a fi „un copil obraznic“. Disperarea de a avea si eu ceva de spus, de a ma apara macar verbal, m-a invatat foarte devreme cat de important este sa te articulezi bine, astfel incat la 2 ani nu numai ca vorbeam aproape ca un adult, dar mi s-a spus ca recitam si poezii de cate 4 strofe... Cica eram „data naibii“, scoteam perle pe banda rulanta si ii cuceream pe toti, lasandu-i cu gura cascata. Cica la 3 ani ma urcam cu matusa mea in tramvai si strigam in gura mare „Buna dimineata, domnilor!“ (vai, ce incantati erau toti), pentru ca la coborare sa le adresez un „La revedere, boilor!“... La 3 ani m-a luat mama cu ea la servici (mama era dactilografa) si in pauza de pranz am fost prezentata directorului fabricii. El s-a aplecat spre mine si a incercat un small talk, la care eu m-am proptit bine de mama si l-am intrebat „Tu esti directorul?“, el raspunde vesel „Da“, iar eu ii intorc un „Atunci sa ma cac in mustata ta!“... La 4 ani injuram, invatasem „in spatele blocului“, acolo unde ne jucam zeci de copii, inclusiv cu tiganii, ca pe atunci nu avea nimeni nici o jena sa ii accepte. Ba, mai tarziu, imi amintesc ca in anul I de facultate singurul de la care am primit o floare de 8 martie a fost un tigan din cartier (nu-i mai tin minte numele, dar stiu ca a fost pe atunci singurul cu coloana vertebrala care l-a pus cu botul pe labe si i-a tras o cafteala sora cu moartea celebrului Nicu Gheara, care inca de atunci teroriza tot cartierul!). Dar asta e, din nou, alta poveste...

In ciuda opiniei foarte agresiv vehiculate in ultima vreme, cum ca acei copii cu probleme ar avea nevoie de cate o mana ferma care sa ii disciplineze (mana aia care se strange a pumn), in realitate tocmai copiii cu probleme au cea mai mare nevoie de acceptare neconditionata, de indrumare calda si iubitoare si rabdatoare, tocmai acei copii au nevoie de mai multa intelegere si afectiune de la adultii din jurul lor. Alice Miller ii numea pe acestia “martori salvatori”, precizand ca toti copiii abuzati care la maturitate nu au ajuns la randul lor abuzatori au avut parte de cate un asemenea martor salvator! Si vin si va intreb: oare nu e mai usor sa lasati naibii la o parte ego-ul ala imbecil si rationalizarea aia incremenita in proiect si sa incercati sa va puneti in locul acelor copii nevinovati?  

Voi, adultii aia atat de “adultizati” incat nici nu mai stiti cand v-a inghetat in gat ultimul hohot de ras cristalin, stiti voi oare cata suferinta se aduna in sufletul unui copil inainte ca acesta sa devina un “copil cu probleme”? Stiti voi oare ca aceste probleme nu sunt niciodata vina lui? 

Sa revin. In final, Doina Popescu s-a pliat dorintelor mele si ale publicului larg, caci tin minte ca m-am intors si spre clasa si i-am intrebat cu tupeu „Nu-i asa ca vreti sa scriu eu la tabla?“ (da, stiu, eram un lider populist perfect ;-)), astfel ca incepand cu urmatoarea ora mi-am reluat rolul de „scriitoare pe tabla“, spre multumirea si linistea tuturor :-)

 

Relatarea unei mamici a carei fetita a fost traumatizata de aceasta bestie pe care o vedeti in fotografie:

"M----- a fost foarte afectata. Numai ca, asa cum stii, copiii nu spun nimic. A durat mult pana mi-am dat seama. Desi inca de la inceput nu mi-a placut invatatoarea, am trecut initial printr-o faza in care credeam ca M--- are o problema. Mai tii minte cand iti ziceam ca M---- nu scrie frumos, etc? Cazusem toti parintii in capcana acestei invatatoare care ne demotiva nu numai copiii, dar si pe noi. 

Au inceput sa apara semnale de la mai multi parinti. Copiii nostri refuzau sa povesteasca orice despre scoala, refuzau sa intrebe orice la scoala.... Cand am inceput sa avem informatii concrete (expresii, cuvinte, pedepse folosite in clasa) am inceput fiecare dintre noi sa ne intrebam copiii concret. Si sa ii monitorizam mai atent. Si unii povesteau altii nu. Unii povesteau despre alti copii, dar intotdeauna mentionam: dar mie nu mi-a zis, dar mie nu mi-a facut. Unul dintre lucrurile pe care il auzeam de la copii, din ce in ce mai des, era ca vor sa mearga la After School-ul unde e Doamna, sa faca lectiile cu ea. M----- plangea ca vrea acolo, sa faca lectiile cu ea. Ulterior am aflat ca Doamna nu a fost acceptata la AfterSchool-ul acela. Mai tarziu am deslusit misterul: ii teroriza in clasa cu mersul la AfterSchool cu ea: ''vezi, dac nu vii cu mine sa faci lectiile? Iar o sa iei Insuficient'';, ''i-ai spus mamei ca vrei sa vii sa faci lectiile cu mine? de ce nu i-ai spus?''..... Faptul ca nu reusea sa racoleze copii o scotea din minti si o facea sa ii trateze si mai rau. 

Mai era un aspect care mie mi-a dat de gandit: invatatoarea ne trata si pe noi, parintii, asemanator. La fiecare intalnire de dupa ore, cand mergeam sa luam copiii, iesea si ea si de fata cu ei si impreuna cu toti parintii incepea tirul de umilinte: foarte prosti, toti sunt de insuficient, nu au caietele, nu si-au facut tema, sunt obraznici, ma sfideaza, eu nu stiu de fel de copii sunt astia, asa parinti, asa copii, imi pare rau sa va spun, dar educatia lor lasa de dorit, dvs nu stiti sa va ocupati de ei, daca nu stiti sa ii invatati, cine vreti sa ii invete?, etc etc etc...... Zile in sir auzeam asta despre copii.

Vinerea trecuta am hotarat ca intru la director. Stiam deja destule si, desi pana atunci crezusem (sperasem?) ca sunt si exagerari in povestea asta, acum aveam confirmata veridicitatea tuturor celor ce le auzisem. Aflasem ca toate informatiile au dovezi in spate si asta a fost un dus rece care m-a inspaimantat. Era destul pentru mine. Am fost 4 parinti in cabinetul Directorului. Stiam de la o mamica din clasa ca facuse deja cerere de transfer cu o zi in urma, deci, oarecum eram pe un teren pregatit.

I-am spus fiecare dintre noi, pe rand, Directorului, ce am observat la copiii nostri si ce parere avem despre invatatoare. Una dintre mamici, a unui baietel de 6 ani, era deja speriata de faptul ca fiul ei venea casa si ii spunea ca mai bine se sinucide decat sa mearga la scoala sau ca mai bine nu s-ar fi nascut. Cealalta mamica fusese cu copila la dr. Avea simptome de ulcer pe sistem nervos. Plangea zilnic cand trebuia adusa la scoala, iar la poarta scolii refuza sa mearga mai departe. Incepuse sa prezinte simptome si acasa: treserea din orice, avea cosmaruri, dureri nasoale de stomac.

I-am spus Directorului ca nu ne mai putem aduce copiii la scoala in aceste conditii. Am fost foarte surprinsa sa vad ca Directorul nu este strain de situatie. Remarci ca: '' si ce pot fac? nu pot sa fac nimic, pentru ca e Titulara si nu o poate da nimeni afara''; ''padure fara uscaturi nu se poate''; ''asa face la fiecare generatie, pana ramane cu 18 elevi''; ''si daca ramane cu 10 elevi, tot are dreptul sa tina orele''; ''eu pot sa incerc sa am o discutie du dumneaei, dar stiu ca nu se va rezolva nimic, pentru ca stiu ce vorbesc''; 'nu putem sa o pensionam inainte de termen, pentru ca nu ar accepta sa iasa cu o pensie mai mica'';, ''eu nu o pot da afara cf legii'', ''e o procedura lunga si complicata prin care se dovedeste ca nu mai e apta sa predea''........ m-au lasat muta si mai ales mi-au confirmat ca traiesc un cosmar. Un cosmar in care niste adulti tolereaza alti adulti care traumatizeaza psihic copii de 6 si 7 ani.

Cand i-am sugerat voalat Directorului ca vrem sa rezolve intr-un fel, ca sa evitam un scandal public, a scos doua foi din sertar si ne-a invitat sa facem cerere de transfer la alta clasa, fara sa mentionam motivele. Ca le semneaza el si de luni se rezolva.

Vineri seara am fost sa luam lucrurile din dulapurile copiilor sa le muta in alta clasa. Am intrat din nou la Director, practic nu imi venea sa cred ca vineri plec de la ---- luni intru la ------ (alta clasa)... gandindu-ma la formalitatile necesare unui transfer, Ca sa ma asigur, l-am intrebat: ''la ce clasa venim luni". Si mi-a spus: ''pai gata, la (alta clasa) I-am mutat: trei la ... Si unul la.."

Am plecat dupa M------. Am vorbit cu ea in masina foarte mult. Avand deja atat de multe informatii exacte din clasa, am inceput sa o intreb. Si ea a inceput sa imi spuna Din ce in ce mai mult. Din ce in ce mai cu teama, dar tot. Cu amanunte. Pana mi-a recunoscut in lacrimi ca ei ii este foarte frica de "Doamna''. Si ca nu mi-a spus nimic pt ca in tot acest timp i-a fost foarte frica de ea. Si ca a fost foarte nedreptatita. Si ca toti copiii sunt nedreptatiti in clasa.

I-am povestit copilei ce inseamna scoala, ce inseamna frica, ce inseamna respectul..... I-am spus ca am aflat totul pentru ca mi-am dat seama ca ea nu e ok, ca e schimbata, ca nu e fericita, si pentru mine e important sa mearga de drag la Scoala. I-am spus ca nu o sa o mai las niciodata acolo si ca deja am vorbit sa o schimbam din clasa. S-a luminat la fata si m-a intrebat: ''si nu o sa o mai vad niciodata?'' 

In acea seara (vinerea trecuta) M------- a fost destul de dezechilibrata emotional. Era speriata, plangea din orice...non stop.... Am stat langa ea, i-am spus ca stiu prin ce a trecut, ca imi pare rau, ca inteleg cat de greu i-a fost.... si ca a fost foarte puternica si foarte curajoasa sa imi spuna acum totul. In fine, mult am vorbit cu ea...cat de important e sa ne spuna noua, ca noi o aparam, cat de important e sa stie ca totul se rezolva, ca nu e normal ce facea invatatoarea si ca ei, copiii sunt toti ok, ma rog....

Am ajutat-o apoi sa isi scoata din ea tot ce adunase...., a facut un desen care o reprezenta pe Dna cu mii de ochi..... L-a pus intr-un borcan si l-am dus afara, intr-o groapa, ''de unde niciodata sa nu se mai intoarca inapoi''.

Duminica seara a aparut pe Youtube montajul de 5 minute, inregistrare audio din clasa. A circulat pe email intre parinti.

Luni dimineata la scoala era deja coada la usa Directorului. Parintii erau revoltati. Au tinut sa ii arate Directotului filmul. Si de acolo.... a pornit harmalaia. Si publica si tot ce a urmat.

Luni am fost la ora 18 la o sedinta convocata de Directorul scolii. Toti parintii. Chiar cate doi de copil.... Ne-am expus punctele de vedere, am dezbatut, ne-am certat.... Am remarcat stupefiati ca suntem deja impartiti in doua tabere. Exista parinti care nu numai ca tolereaza acest tip de comportament din partea unei invatatoare la clasa a Ia, dar , mai mult decat atat, o sustin. Si ne considerau pe noi in neregula, de rea credinta, cu copii rasfatati, etc... Evident ca Directorul a speculat aceasta divergenta de opinii si, ghici cu tine a tinut? Este inutil si trist sa iti mai povestesc cum a decurs sedinta si ne-a fost dat sa auzim din gura Directorului si a parintilor sustinatori: ''in 40 de ani nu exista nici o sesizare impotriva dnei'', ''dna e titulara'', ''nu o putem da afara'', ''nimeni nu s-a mai plans pana acum''..... ''montajul e un trucaj facut cu rea vointa'', ''cine poate dovedi ca vocea doamnei'', ''ce parinti sunt astia care isi transforma copiii in spioni?''; ''inregistrarea e ilegala oricum''. Inainte de a o chema pe Dna Bereanda in clasa, noi, parintii care isi mutasera deja copiii in alte clase, am fost invitati sa parasim sala.

Afara reporterii de la stiri asteptau la gardul scolii.

Acum suntem pe drumul cel bun. Dintr-o data M------ e vesela dimineata, mi-a zis ca doamna noua e ''foarte diferita'', scrie dintr-o data foarte frumos, stie exact ce teme are, stie caietele si cartile, are prieteni in clasa. Are inca momente in care intra in panica, i-a scazut un pic autonomia si e emotional (si) mai fragila. 

Mai trist este ca: Veronica Bereanda este inca in contact cu copiii, la clasa, ca multi parinti nu vor sau se tem sa vorbeasca, unii parinti au insistat ca dna sa ramana, Directorul refuza orice dialog cu presa, Inspectoratul nu face nimic concret, timpul trece.....unii vor uita.....si intre timp niste copii minunati se transforma in adulti abuzati emotional..."
(Sursa: Gabriel Diaconu, Facebook)


Stiu ca nu ai venit aici sa citesti mesaje lungi. Daca nu esti curios de urmare, mergi mai departe. Dar daca da, da-mi doua minute din viata ta. Citeste.
La 10 decembrie 1984 Organizatia Natiunilor Unite a semnat Conventia Împotriva Torturii si Altor Comportamente sau Pedepse Crude, Inumane or Degradante. Pentru prima oara în istorie o adunare de tari de pe Terra numea, raspicat, si definitiv, ce înseamna, si în speta ce presupune ”tortura”, cuvant carui noi, muritorii de rand, îi oferim îndeosebi sensuri extreme si, cel mai des, conotatii sangeroase.
Potrivit Conventiei tortura este: ”orice act prin care o persoana administreaza durere severa sau suferinta pentru scopuri cum ar fi obtinerea de la victima sau de la o terta persoana informatii sau o marturie, pedepsirea unei persoane pentru un fapt pe care el sau o terta persoana l-a comis sau este suspectat ca l-a comis, sau intimidarea or coercitionarea unei persoane, pentru orice motiv fondat pe o discriminare de orice fel, cand atare durere sau suferinta este aplicata de catre sau la instigarea unei sau cu consimtamantul sau admiterea tacita a unui oficial public sau persoana care actioneaza într-o capacitate oficiala”.
O specie aparte de abuz sistematic sau, de aici înainte numit de mine, tortura este abuzul asupra copiilor. Fie ca vorbim de abuz fizic, sexual or psihologic notiunea de abuz presupune exercitarea cu forta, predilectie si violenta a superioritatii pe care o are un adult în pozitie privilegiata unuia, sau mai multor copii.
Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului (UNCHR) prin Carta Drepturilor Copilului, la articolul 28, mentioneaza dreptul unui copil la educatie, obligatorie si libera pentru toti, care – la articolul 29 – este directionata catre dezvoltarea talentelor, personalitatii si abilitatiilor fizice si mintale ale copilului (a), dezvoltarea respectului pentru drepturi si libertati fundamentale ale omului (b), si alte principii incluse în Carta Fundamentala a Natiunilor Unite.
Articolul 37 din Carta Drepturilor Copilului, în Conjunctie cu Conventia pentru Tortura din 1984, stipuleaza ca ”Statele Membre se vor asigura ca nici un copil nu va fi supus torturii sau orice alt fel de tratament sau pedeapsa crud(a), inuman(a) sau degradant(a).
Acesta este preambulul necesar pentru o afirmatie pe care eu am facuta astazi, public, în replica la evenimente care au loc în Bucuresti la Colegiul National N. Iorga unde o învatatoare a fost înregistrata cu un telefon, timp de 10 zile consecutive ori patru ore pe zi, aproximativ (deci 40 de ore, plus minus) la clasa unde, în fata a 25 de copii, îi înjura pe unii, îi ameninta pe altii, unii copii erau facuti prosti, altii ticalosi, erau luati în deradere, erau amenintati ca vor fi trimisi la alta scoala daca nu învata, erau amenintati cu violenta, cu moartea (o fetita a fost amenintata ca va fi aruncata pe geam). Materialul a fost postat, anonim, pe Internet si a ajuns în media. Trei familii, deocamdata, si-au transferat copiii la alta clasa. Trei familii au fost si au vorbit, vineri, cu directiunea Colegiului. În prezenta mai multor persoane directorul Colegiului, persoana publica si autoritate oficiala, a admis ca stie de problemele cu învatatoarea respectiva dar nu are ce face pentru ca nu el a angajat-o, ci Statul. În ciuda rugamintilor insistente ale parintilor implicati directiunea a aplicat doar sanctiuni administrative, Inspectoratul Teritorial a replicat ca, pana la concluzionarea unei anchete tot ce poate face e sa dea sanctiuni conforme cu Codul Muncii. Învatatoarea vinovata de abuz colectiv si tortura psihologica a copiilor (vezi definitia) a doua zi a intrat la clasa.
Familiile au mers catre media. Mass-media a reactionat, reactioneaza si va continua sa reactioneze. Eu, Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, analist sef ONU si UNICEF în 2011 pentru Kosovo, membru al Comisiei Internationale pentru Reabilitarea Victimelor Torturii/ UN, dar si cetatean al acestei tari, parinte, om, scriu aceste randuri pentru ca, la 28 de ani de la semnarea conventiei, pentru ca la 22 de ani în curand de la ratificarea aceleiasi conventii de catre Romania vad ca, în Bucuresti, copii sunt abrutizati, intimidati, pedepsiti cu cruzime de un membru al corpului didactic. Nu exista cuvinte intermediare, nu exista formula corecta politica pe care sa o pot folosi ca sa ”coafez” incidentele de la Colegiul Iorga.
Ma mandresc cu prietenii mei. Tu, care ai avut rabdare sa citesti, probabil ca esti unul dintre ei. Ajuta-ma sa dau mesajul acesta mai departe. Faptul ca vocile parintilor au fost opresate de autoritati nu precede obligatia, privilegiul nostru de a spune, tare si raspicat, asa NU. Asa NU, domnilor, nu în tara parintilor si bunicilor mei, nu în tara copilului meu. Asa NU, si cer mai mult decat ancheta, cer suspendarea dreptului de a profesa al acestei doamne pana cand acuzatia mea publica de tortura si rele tratamente va fi solutionata legal, moral si uman de catre Statul roman si legea penala în vigoare.




"A door opens in the memory bank and the ghosts escape to make us lonely children again."

Primul lucru care m-a frapat (si mi s-a strans stomacul) a fost asemanarea fizica dintre Veronica Bereanda si mama, asa cum o am eu in amintire din vremurile "bune", de abuz, cu aceeasi tunsoare, cu aceeasi culoare de par roscat-vinetie, cu sprancenele ei pensate perfect, cu ochii aprinsi si subtiati de rautate si ura, cu gura stramba a dispret. 

Apoi am ascultat inregistrarea... halucinanta... atata rautate si venin scuipate in cuvinte paralizante, ca un suierat de vant siberian care iti sfasie in bucati sufletul si iti ingheata lacrimile pe obraz! Cand am ajuns la cuvintele cheie "este de o ne-sim-tire in-fio-ra-toa-re" (cu accentuarea identica!!) s-au rupt zagazurile! Plangeam oricum, dar atunci m-a luat o ameteala pe dinauntru de parca m-as fi aflat intr-un carusel care se invartea cu viteza luminii! Intr-o secunda am regresat in Feliuta de 8 ani care auzea exact aceleasi cuvinte, scuipate cu aceeasi ura si cu acelasi dispret: "Esti o putoare!", "Esti de o nesimtire infioratoare, pute pamantul sub tine", "Esti de o nesimtire crasa, cum poti, dom'le, sa dormi atata, ca o besnita dormi!", "Te calc in picioare, putoare ordinara ce esti!" si pot continua asa pana maine - va reamintesc (ca vad ca se tinde spre neglijarea acestui amanunt nesemnificativ) ca aveam cam 7-8 ani cand le auzeam!

Prima mea reactie a fost FURIA. Evident. Si cu cat deveneam mai furioasa cu atat stiam ca se ascunde mai mult dincolo de acest sentiment. Furia este barometrul meu drag care nu ma inseala niciodata.

Articolul de ieri l-am scris sub imperiul furiei, l-am scris pentru acei adulti care sunt atat de orbi si de amputati sufleteste incat fie nu realizeaza, fie bagatelizeaza suferinta inimaginabila a acestor copii! Mi-e clar, evident, ca bagatelizeaza fiindca au fost ei insisi atat de abuzati incat au ajuns abrutizati, tin la distanta cu disperare orice fel de manifestare emotionala care le-ar putea deranja echilibrul precar pe care si l-au construit intr-o viata intreaga de reprimare, negare si (in foarte multe cazuri) de continuare a abuzului. Pentru ca se stie deja ca tot ce nu constientizam dam mai departe sub o forma sau alta. Nu poti deveni empatic peste noapte daca nu ti-ai facut mai intai propria curatenie interioara, daca nu te-ai eliberat de propriile minciuni si propria negare in care ai incercat sa ineci propriul abuz suferit timpuriu. Stiu toate astea, dar furia si-a cerut tributul si in plus nu cred ca acum e momentul sa fim empatici cu adultii care se fac complici la abuz. Acum este momentul sa protejam copiii!

Da, m-am identificat total cu acei copii nevinovati care au fost supusi unei asemenea torturi psihice, unui asemenea abuz emotional, acei copii nevinovati care venisera la scoala cu bucurie si cu speranta ca vor descoperi o lume noua si frumoasa, acei copii nevinovati care se asezasera in bancuta lor frumos aranjata si decorata (ca de, aparentele sunt esentiale!), acei copii nevinovati care isi organizasera cu drag ghiozdanelul cu maculatoare, cu penare si stilouri, fara a le trece prin cap vreo secunda ca invatatoarea ii va ameninta ca le da cu maculatorul in cap, ca ii da de tabla de nu se vad sau ca ii arunca pe geam daca nu inchid penarul cum vrea ea, acei copii carora le-a fost subminata increderea in ei si le-a fost distrusa orice placere de a invata, acei copii nevinovati care s-au bucurat crezand ca merg la scoala ca sa invete sa scrie si sa citeasca, nu sa fie umiliti, jigniti, desconsiderati, amenintati, nu sa se intoarca acasa in teroare, cu ulcer in dezvoltare si cu ganduri de sinucidere, acei copii care isi doreau si aveau dreptul sa paseasca intr-o etapa frumoasa a vietii lor si nu sa ajunga sa-si doreasca sa nu se fi nascut vreodata!

Da, m-am identificat total pentru ca am trecut prin exact aceleasi torturi din partea propriei mele mame, am avut din plin cu ce sa ma identific, am facut zilele astea o curatenie emotionala de zile mari, am plans de m-am umflat, am avut un trigger foarte puternic (am urmarit inregistrarea de cel putin 10 ori!!), ieri la servici am si speriat-o pe colega mea, noroc ca i-am explicat ca "e de bine" ce fac, ca am totul sub control, ca se cheama travaliu emotional si are efecte terapeutice extraordinare!

Dintr-un punct de vedere strict egoist ar trebui chiar sa-i multumesc javrei asteia de invatatoare, ca m-a proiectat cu vocea ei otravita si cu latraturile adresate copiilor intr-un trecut la care nu mai avusesem acces demult, am reusit sa ma conectez din nou la o parte din durerea reprimata a fetitei de 7-8 ani care auzea aceleasi cuvinte scuipate cu ura de mama ei! Deci da, dupa furie a venit, ca intotdeauna, eliberatoare si terapeutica, DUREREA!!

Si acum... publicitate!

Meet ... Veronica Bereanda la ora actuala cea mai celebra si mai decorata invatatoare din Romania, actualmente cu contract (se pare) nelimitat la Colegiul N. Iorga!

Nu rata unica sansa de a face cunostinta cu exceptionala duamna invatatoare care "nu-si bate joc de copiii tai, ci scoate oameni din ei!". Cu alte cuvinte, daca tu din greseala ai plecat din maternitate cu vreun cimpanzeu si nu ai realizat asta in 6 ani de zile, in prima zi de scoala adu-l cu incredere la duamna Veronica sa scoata ea om din el!

Vrei copil supus? Vrei copil ascultator? Vrei copil "cuminte"? Vrei sa invete ce-i aia disciplina adevarata si sa nu mai cracneasca in fata ta? 

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Ai fost cumva blestemat cu un obraznic de copil care "te albeste" si pe care nu-l mai suporti cand nu tasneste sa execute ordinele in prima secunda? Ai ghinionul de a poseda un nesimtit de copil care indrazneste sa vorbeasca neintrebat? Te-a pedepsit soarta cu un ticalos de plod care nu inchide gura imediat cum intra in casa si care nici nu isi deseneaza liniile la perfectiune?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Iti ies peri albi ca nenorocitul de copil nu inchide penarul cum vrei tu? Te arde la maruntaie ca potaia de copil incepe al treilea rand fara sa-i dai tu voie? Vrei sa-ti faci prostul de copil sa priceapa odata pentru totdeauna ca "scrie prost, BA, foarte prost" si ca e cel mai slab si cel mai mizerabil din clasa?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Te-ai saturat sa-i explici tantalaului de puradel de 100 de ori ca "aicea" se face linia mai mare? Vrei sa-l faci in sfarsit sa priceapa ca e un mizerabil si un obraznic si nu e bun de nimic? Vrei sa nu te mai sufoce si sa nu te mai deranjeze? Vrei educatie adevarata pentru ticalosul de plod care parca se screme cand vorbeste? Vrei sa-l faci sa inteleaga odata pentru totdeauna ca "nu are creier in capul ala"?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Te-ai saturat sa-i cauti in coarne copilului din dotare si sa-l consideri fiinta umana cu aceleasi drepturi ca si tine? Te enerveaza sa fii mereu obligat sa-ti tratezi putoarea de copil cu un minimum de respect si cuviinta? Esti satul pana peste cap de "nesimtirea infioratoare" a propriei progenituri? Ai avut cumva pana acum vreo jena sa-ti pui tantalaul de copil pe genunchi la colt, cu fata la perete? Te-a oprit vreodata vreo umbra de decenta de a-i da, strict pedagogic, cu maculatorul in cap odraslei ticaloase?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Ai avut vreodata vreo ezitare in a da plodul cu capul de tabla de sa nu se vada? Te-ai saturat de "porcariile" vorbite, scrise, facute de progenitura ta care este "de o nesimtire infioratoare"? Vrei sa-l faci pe mincinos sa-i fie rusine si sa stea in genunchi pana isi invata lectia? Vrei sa-ti inveti ticalosul de "copil de intelectual" sa se articuleze corect si sa nu mai vorbeasca de parca ar fi pe oala de noapte?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Vrei toate acestea pentru binele copilului tau? Vrei un copil umilit cu maiestrie in fata clasei pentru obtinerea efectului maxim garantat de distrugere a ultimei farame de incredere in el? Vrei ca el sa devina un mini-soldat fara emotii si fara personalitate, care executa fara sa cracneasca si care nu iese din cuvantul persoanelor cu autoritate? Vrei un copil-robot, mort pe dinauntru ca o carcasa goala? Vrei un zombie in devenire?

Atunci apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Last but not least, poti sa profiti si de oferta speciala 2 for 1 in care duamna Veronica face scoala si cu tine ca parinte, nu numai cu copilul! OK, daca esti supraponderal nu vei putea rezerva serviciile speciale gen aruncatul pe geam sau datul de tabla de nu te vezi, insa vei beneficia garantat de toate celelalte avantaje ale vastei ei experiente in domeniul educatiei!

Yes, this article is inspired by real events and persons. And I don't know why, but today I feel more comfortable writing about childhood in English. Maybe it will help bridle my own hurt feelings.

How does childhood look through the eyes of an infant? All parents want to act "in the best interests" of the child, but do they really succeed? Or is it sometimes just a lie they (try to) live with in order not to feel guilty?

Our core relationship with ourselves is, as we all (should) know, formed in the earliest childhood. During this period of time, we desperately need affectionate, caring parents to love us, to honour our very existence and nurture our soul. We need the constant presence of someone who makes us feel safe, secure, loved and cherished. Anything less is beyond the pale.

Babies have neither the discernment nor the perspective to recognize when their family is dysfunctional, so when their needs are not met, they will simply conclude that there is something terribly wrong with themselves. When parents only do what is best or suitable for themselves and then argue that this is for the child's best, an even deeper wound appears, since no infant has the possibility to defend himself consciously against such a manipulative lie, but he can always feel that it is a lie.

Basically, what I am saying is: if someone loves us, then it should FEEL like they love us. However, most parents have not experienced love themselves, so they grew up with a sense of inadequacy that they always tried to repress (in order to continue to love and honour their toxic parents), so they don't know how to love themselves and are thus unable to love their children the way these children need love. These parents mistake social success and recognition for love, they mistake professional careers and a good standard of life for love, they mistake fulfilling the biological needs of a child for love. Unfortunately, all this is not only insufficient, but it has simply nothing to do with love.

A child needs his parents to spend time with him, to keep him close to them, to validate his very presence in their lives by showing their happiness simply because he is around, an infant needs his parents' permanent presence not only because he needs affection, warmth, body contact, but also because he has no sense of time and the feeling of abandonment arising in the parents' absence is simply devastating. Speaking of the feeling of abandonment, just try to forget for a few minutes the adult perspective. We have long forgotten (repressed!) our own feelings of abandonment in our early childhood, that is why parents unaware of their own past tend to reiterate it with their children without any sense of guilt. Parents who deny that they too have once felt abandoned by their own parents end up by sending their 4-5 months old babies to day care with the conviction that this cannot possibly harm them. But it does harm them, this is for certain.

Still don't get it? Then imagine yourself as a ... let's say ... 6 years old, being invited by someone to their house with the promise that they will take good care of you for the rest of your life. Then imagine, after a few months you are being sent away for most part of the day, to spend this whole time with complete strangers as a surrogate for your family. What you would you think? Honestly! I say you would think that you are simply unwanted. What would you feel? You would feel abandoned. There is nothing in between. Also, the feeling of abandonment comes with a feeling of fear, the fear of being unworthy of love, because children have the magical thinking which puts them in the centre of the universe and they interpret each of the adults' actions as being related to them directly.

It is well known that infants do not begin to understand that their mother is "just in the next room" until they are about one year old. How could they understand the reasons for which they are being left half a day with complete strangers? Please, get it once and for all, children do not understand social or financial criteria, children have feelings. When they spend more time with strangers than in their own home, they inevitably feel abandoned and alone. Besides, children do not understand adult reasoning and, when feeling abandoned, they cannot blame it on their parents because they need the illusion of their parents' love to survive. This is why the child always blames it on himself. No matter what goes wrong, the child thinks and feels it is his fault. And here the future catastrophe takes shape. There is no empathic way of putting this in order to spare the adults' ego. This is the truth.

Personally, I think there is always a way to avoid this. Even my parents, whom I blame for many bad things they did to me, took care to work in different shifts so that one of them could always be with me when I was a little baby. And they were very poor! Wait, can this be part of the answer? That some parents delude themselves into thinking a child needs a good standard of life in order to thrive and that he may be willing to trade his mother's presence for any material junk that the good standard of life would provide? No, it is just another lie designed to cover the real reason: the inability of most parents to register the emotional needs of their children, because they are trapped in their emotional blindness covering the pain of the neglected child that they once were. Still worse than giving your infant away to strangers for most of the day is the self-righteousness of saying that this cannot possibly harm the child. This is another consequence of one's own suppressed and denied feelings of abandonment. My advice: when you are really, really forced to do something that you know is not good for your child's wellbeing and happiness, please do not insist that it is ok and that the child will not suffer! You have the right to feel guilty about it and try to change things, but if you are not willing to do that, at least have the inner strength to acknowledge that you are not doing the child any favour.

The true nature of parent's love resides in its total selflessness, in its desire to really understand the child and to do their very best for the child to FEEL happy, in the child's reality. There is a huge difference between the adult concept of how a child should be happy and the child's own sense of happiness. Parents who are not aware of their own childhood traumas will always intellectualize, analyse, rationalize everything (a defense mechanism) but hardly allow themselves to be confronted with their child's pain, because they are avoiding their own repressed suffering. In time, the child also learns to suppress his own pain and anguish because he sees that they are unbearable for his parents ... and so the vicious circle goes on.

The tragedy of all this is aggravated by the fact that, at the bottom of their heart, all these parents know they are not acting in the best interest of the child. Oh yes, they know it! The better they know it and the more they deny it, the more aggressive is their reaction when confronted. In the past, I have always heard things like "What do you know, you are not a mother yourself!" or "Wait until you have your own child" (why should it matter that I was an unloved child myself so I should know!!), now there is "You don't know shit about my child, mind your own business!". Well, sometimes I can, sometimes I can't. And what most people oversee when atacking me is that I am a good example of what amount of suffering is unleashed in an adult's life once the childhood wounds start showing, I am a good example of how unhappy their own child could become in time if they do not become aware, in order to correct their actions and especially their mentality.

Alice Miller wrote many times about the traumas of childhood and how they are being denied by most of the adults: it's either "I had a happy childhood" or "Oh, I am over it, one shouldn't dwell on the past anymore". She also added that the "enlightened witnesses", those adults who recovered (or are in the process of recovering) from their own traumata and name the abuse for what it is, are always prone to be attacked by other adults who are trying desperately to maintain the veil of denial over their own past and unresolved pain. I know that and I am willing to bear the consequences for my speaking out loud. The adults are pretty able to defend themselves, to run and hide in their castle of empty words with which they try to justify their actions, they can make all kinds of excuses, it is only the little children who have no voice and no power to show their parents that they are wrong. The fact that the traumata are not immediately visible makes it even harder for parents to estimate the profoundness of the emotional wounds they are inflicting upon their children, simultaneously making it easier to deny everything. However, the traumata are real and they will increase in time if parents do not become conscious of the destructive mechanisms they are operating in their families. Becoming aware includes first of all coming out of the denial of their OWN blind spots and ego-driven mistakes. Only thereafter they will be able to see their children as individual and separate human beings who deserve to get the best of their parents in an honest and genuine loving interaction.

Another thought, just as I am about to finish this article: what a shame that all these arguments must be produced in the first place... when in an ideal world natural parenting should be undisputably the only good choice.


OK, looks like sometimes I still get trapped in some stage of rage. It is a newer rage (I am done with a lot of older ones), but it is still a rage triggered by parents who remind me of mine and by the suffering of children with whom I identify myself. Yeah, what else would make me react emotionally like a 5-year old? Plus, I forget that someone who tries to give answers to people who have not yet asked the question will inevitably be looked upon as a disguised aggressor and attacked accordingly. Even if I say the truth, reacting out of the old tape of my childhood wounds is never going to contribute to a healthy communication. I know that. Whenever in rage, my emotional truth takes the lead and I tend to exaggerate and paint an entirely black picture of that person. My rage and the critical parental voice that I internalized long ago are an explosive combination, I have already experienced that many times.

Based on the above-mentioned real events and relating to real persons, I am hereby honestly and humbly apologizing to Simonix for having attacked her on the (indeed very delicate) breastfeeding issue. I remember how I empathised with her at that time, but at the time I wrote my indictment on the AP forum my whole empathy went to her son. I am sure I wanted to hurt her badly, to make her feel at least part of the pain that she inflicted on him when taking him to the doctor to have his foreskin forcibly pushed back. I wanted her to feel a little bit of his suffering because she kept trivialising the fact that her son cried in pain for days when peeing or refused to sit down because he was hurting so badly. It made me so angry and so sad. Dear mothers and fathers, if you may happen to read here, interfering with a child's genitals is always an ABUSE (please take time to read the link carefully! It is in Romanian). Not to see this and to go on saying that it was the right thing to do is persisting in the abusive mentality. Another trauma which will show much later in life, without the child's possibility to make the connection to what happened to him now. This typical adult (male) excuse "It's been done to me and I am ok" is a huge proof of the denial taking place. No, you are not ok if you had to go through genital mutilation, this is definitely so not ok! But if you feel the need to go on idealising your own parents who did this to you, the only logical consequence is that you will not hesitate to make your son suffer the exact way you suffered and deny him the reality of his pain.


After a few sleepless nights, I now know that it is not only the inner child's rage that makes me react so extremely whenever I see parents belittling their children's pain or feelings generally. It is also my greatest present fear that I may fail as a mother BECAUSE of what my mother did to me, that I may be unable to give my son the love that he needs (which is far more important than the love that I feel for him), that it may take forever until I manage to get rid of all the toxic residues that still influence my thinking and my actions. Everytime I identify myself with a child's pain and see his parents act the innocent, this panic grows in me and makes me even angrier. I have been taught by my parents to judge and sometimes I give in and I pass the angry judgment on to someone else. I know I have to stop reacting this way, I know it, damn it, but the hurt is so overwhelming that I can't control myself all the time.

Why I panic? For instance now, ever since my father's visit managed to destroy a little bit more of my inner balance, I have felt the need to seek refuge from my hurt feelings, to run away for a while into a more beautiful world. So I started making scraps and wordarts etc. and stay up until after midnight sometimes (oh, the luxury of a child that sleeps through the night!). Of course I am delighted with the results, of course it is very rewarding to create something beautiful, but nevertheless I know that I am being mostly absent when I do my scraps while David is awake. I know that this is a mistake and I am working on it to correct it, but the remorse is killing me! And still, for the time being I am caught in this hiding place as if my life depended on it. Maybe it does.

So trust me, I am not the perfect mother (ok, who is? but you know what I mean), I am not beyond any blame, not at all, the ones who think I want to leave this impression have been unable to see beyond the mask. I feel mostly helpless and overburdened as a mother, I have the impression that I make mistakes all the time, that I am never doing good enough no matter how hard I try (does that sound familiar, mother?). I am my harshest and most embittered critic, have always been, also a consequence of my parents' abuse. Whatever anybody says about me, with no matter how much hate (yes, holding the mirror to people's faces brings mostly reactions of hate), nothing can ever be worse than the accusations and criticism that I live with inside myself all the time. If it can bring any satisfaction to anyone, here it is, I hope you feel better!