E’ una giornata magnifica. Il principio di una gelida magnifica giornata di gennaio. Mi incammino, i tre chilometri verso il lavoro mi aiutano a schiarire le idee. Le strade sono vuote, lo strano silenzio che succede le feste accompagna, insieme alla luna piena disegnata del maestro creatore e ancora presente per qualche istante sul…
Se potessi creare un mondo in mezzo agli altri mondi
I suoni della città notturna mi danno fastidio, sento il mio respiro nel vento e il lamento di un uccello in notte. I palazzi alti, l’asfalto, la città in se, mi creano l’ansia. Mi manca la terra sotto i piedi. Mi manca il villaggio. Nei villaggi regna un senso di certezza differente che nessuna città può dare. Nei villaggi il mutamento è perenne, ciò che muta in natura rinasce con il ritorno delle stagioni. Ciò che viene della terrà ritorna sempre. Ciò che fiorisce, muore e sboccia di nuovo. Un equilibrio perfetto tra la realtà esterna e la verità interiore…
Bona – un pezzo di un altro mondo
Il mio istinto non mi spinge a criticare. Il mio istinto, in questo posto, che ho imparato ad amare, è di osservare, di farmi coinvolgere, di divertirmi. Di concedermi la libertà di sentire e di riappropriarmi di tutte le emozioni che avevo messo da parte così a lungo fino a dimenticarle.
Qui, migliaia di chilometri lontana da casa, ad un tratto e senza un motivo preciso, mi sento protetta, l’aria blanda è calda mi abbraccia, il candore dei bambini e gli asini che arano mi donano un senso di appartenenza che mi è sempre mancato, purtroppo, nel paese d’origine, qui posso fiutare l’odore di terra umida sotto le dita, udire il cinguettio degli uccelli, sentire l’erba che cresce, il mormoro delle foglie e la natura che mi avvolge in un gesto di incondizionato amore, proprio quello che ti fa dimenticare tutti i traumi passati, fino al punto di spezzarti il cuore. Perché, a volte, se sei fortunato, ti può capitare che il cuore ti si spezzi in maniera giusta.
Bona, un pezzo di un altro mondo
Dal portico di una casa, una donna sorrise poi ci salutò a lungo come da tradizione, un’altra lava il suo bambino versando acqua da un bidone in plastica, le capre libere camminano senza fretta in lungo della strada principale. Dappertutto ci sono bambini che giocano. Appena ci vedono, cominciano a seguirci, ci prendono per mano, ci toccano e ci tirano i capelli. Ci chiamano toubab – il termine wolof per bianco, con connotazione molte volte dispregiativa. Ci sta, mi dico, mentre penso che la vita mette equilibrio in tutto, ci sta, sopratutto per tutte le volte in cui a noi, i toubab, ci è uscita dalla bocca la parola negro. Ovunque guardi, vedi sedie e tappeti con uomini, donne e bambini seduti sopra. Alcuni persi nei loro pensieri, altri a chiacchierare oppure a preparare il té senegalese, versandolo e riversandolo da un bicchiere all’altro e ripetendo questo travaso per innumerevoli volte senza mai versare una goccia, in un vero rituale. Dovunque guardi c’è gente che sorride, canta o balla. Mi accorgo di invidiare il loro contegno e i loro sorrisi di saluto.
Africa – un vis împlinit (II)
E aici că pentru prima dată am simțit bucurie când am dat bani la un student african din recunoștință pentru că a mers cu mine să cumpăr două chestii din piață sau o rochie de la o tarabă ori am oferit un prânz la un altul pentru că m-a dus să văd centrul orașului ori la un copil un pumn de caramele sau toți mărunții din buzunar când m-au luat de mână și au mers așa cu mine pe stradă, râzând și bucurându-se de moment. Nimeni nu îți cere nimic, ei știu că tu le dai. Și tu le dai. E simplu: ești alb, plătești. E un fel de acord tacit. Pentru toată istoria ce purtăm în cârcă. Și ei, și noi. Dacă le dai se bucură, sincer și pe față, le simți bucuria fizic, de ai senzația că poți s-o atingi cu mâna, e normal, de cele mai multe ori cu banii ăia, cu care tu ai bea două cafele ori ai face un aperitiv, ei mănâncă o săptămână. Dacă se întâmplă să nu o faci, nu te trimit la origini, nu te privesc urât ori cel puțin nu pe față. Iar acest lucru impresionează.
E multă sărăcie în Senegal, miseria și sărăcia lucie cred că s-a inventat acolo, aproape nu există o clasă social-economică de mijloc, există foarte bogați și foarte săraci. Dakar e un oraș greu de suportat, murdar, foarte poluat, dezordonat, practic depozitul de deșeuri al Europei. Chiar și profesorii, medicii, funcționarii publici, chiar dacă au un salariu, au și toată familia în spate, cu mătuși și unchi cu tot, și tot greu o duc. Locuiesc împreună, chiar și 10 persoane într-o casă mică, dorm pe jos pe saltele, ca să împartă chiria și să le rămână ceva pentru orezul cotidian, medicamente, vizite nu-și permit pentru că sănătatea publică nu e gratuită, apă curentă, igienă, educație sanitară bazilară zero, străzi desfundate, multe nici măcar asfaltate, inundate de apa curgând din țevile sparte, grupuri de copii în picioarele goale, insecte, ințepături infectate, conjunctivită… Apoi mergi spre centrul orașului și vezi viloaie de o bogăție opulentă, palmă grea pe obrazul majorității. Și totuși nu se plâng. Râd. Glumesc. Cântă. Dansează. Te îmbrățișează. Inshallah este crezul lor: Cum o vrea Dumnezeu.
Africa – un vis împlinit
Noi două formăm primul grup de misionari din acest an. Eu nu am multe date despre ce o să facem ori despre cum o să fie, a fost alegerea mea sa nu ma informez, pentru că nu am vrut să mă pregătesc psihologic, voiam să simt orice moment, să-l trăiesc exact cum vine, contrar naturii mele precaute. Misiunea în Senegal se desfășoară pe trei planuri: cel educativo-sanitar în Universitatea de assistenți medicali, universitate constituită și administrată de parohul bisericii catolice din Parcelles , Père Pasquale, și Annamaria, directoarea universității – și spitalul public Parcelles, Dakar; misiunea sanitară – cea mai veche și cred cea mai de suflet – în Casamance, a Bona, și misiunea socială, la Nianing, unde, din păcate, n-am reușit să ajungem, un alt motiv să mă întorc.
Primele impresii le-am avut dimineață, când ne-am trezit, în această aripă a clădirii ce aparține bisericii și care mai târziu am observat că vine folosită pentru voluntari, studenți, noi ecc, fiecare în camera ei, simplă, moderatemente curată, a parte patul care, peste tot pe unde am stat pe tot parcursul misiunii, ne-a fost pregătit într-o curățenie ieșită din comun, ce contrasta puternic cu restul. Baia proprie în fiecare cameră dă o notă de privacy unică, privacy ce, mi-am dat seama cu timpul, că în Africa nu-i chiar o chestie normală, motiv pentru care a și fost unul dintre cele două lucruri care mi-au lipsit cel mai mult în această aventura: privacy și cafea. Espresso. Am băut trei în aproape o lună, dintre care doar una bună. Iar dacă aici, în lumea noastră europeană pare un moft, acolo, unde îți lipsesc aproape toate lucrurile cu care ești obișnuit, „mofturile” iau o valoare ce nici nu-ți imaginezi.
E ora, come si fa?!
Appena arrivi, pensi: wow, io non vivrei mai qui. Troppo diverso! Passa una settimana e ti stupisci di quanto bene stai e di quanto veloce ti sei abituato. Alla gente, ai ritmi, alla luce, rumori, colori, pesce, pollo, riso, bonjour ça va ça va bien, musica, balli, odori forti, doccia con acqua fredda, tubab, tubab, tubab… Passa un’ altra settimana e constati che inizia a piacerti tutto. Ma soprattutto che non vuoi più andare via…
Au revoir, Bona !
Il tempo, la natura, le persone, qui, in Africa, in Casamance, hanno un ritmo e un senso proprio. Non c’è bisogno di capire nulla ma solo di seguire e, piano piano, regolare il passo a quello che qui rappresenta quello giusto. Il fiume, il sole, la pioggia , il vento, il tramonto, l’orizzonte azzurro….
Bona, Casamance
Ci sono posti come questo che ti portano a percepire, a distinguere e riconoscere le tue emozioni. Basta solo riprendere la libertà di provarle tutte. Puoi avere paura, puoi provare tristezza, disgusto, dolore, puoi essere felice, compassionevole, dolce, sensibile o fragile. E quando ti sarai riappropriato della tua libertà emotiva e della tua ricchezza umana, probabilmente, potrai provare a offrire della tua ricchezza e la tua esperienza agli altri. E allora, e solo allora, la domanda „ma io cosa posso fare?”, sicuramente non sarà più retorica.
Bonjour, madame! Ça va ?
Cineva m-a întrebat ce fac la Dakar, dacă cumva m-am măritat cu un african. Nu m-am măritat la Dakar. Sunt in Senegal in misiune umanitară, cu Prati-care, o asociație care se ocupă de mulți ani de acest tip de actiuni. Misiunea se desfășoară pe trei fronturi: educativ, sanitar și social. Postez puțin când am timp și mai ales conexiune. In aceste zile suntem la Dakar, de unde, joi dimineață, plecăm spre Casamance. Nu mă aventurez cu păreri pentru că aceasta chiar este o altă lume, apoi cred că dreptul de a zice lucruri despre „alții” trebuie câștigat, dar când mă întorc, după ce gândurile și senzațiile se așează, câte ceva despre aventurile mele pe meleaguri africane o să vă povestesc!
Deci, nu m-am măritat!☺️
Perché a me?!
Fra meno di una settimana parto per l’Africa, in missione, di preciso, in Senegal. Ho sentito tanti pareri pro e molte altre contro. Il mondo è vario, è giusto così. Ma questo è un mio sogno nel cassetto da anni, che con l’aiuto di persone meravigliose che mi stanno accanto – una in particolare!- sta per diventare realtà. E l’emozione che mi pervade nessuno me la può togliere. E’ questa è l’unica cosa che conta. Perché? Perché a me! Perché a me capitano cose brutte ma anche cose belle. Perché in tutto c’è un equilibrio, anche se a volte non riusciamo più a vederlo. Perché la vita va così!
Pensieri fissi in un mondo migrante
Io non sono un rifugiato politico ma sono una migrante e tante cose le capisco perché proprio tante ne ho subite. Anzi, subisco ancora, anche se si potrebbe pensare che viviamo nel 2025 ed è praticamente impossibile. Non poche volte, ho osservato che l’essere umano si nutre di sofferenza altrui, e di conseguenza, purtroppo, non è impossibile! E, per rimanere nel tema delle caratteristiche umane, del tempo e dei valori, ieri, sempre in conferenza, la coordinatrice, che con orgoglio vanto di essere la mia amica, ha detto una frase che, per il peso della sua verità, mi ha fatto venire i brividi: “L’uomo è l’unico essere vivente sulla Terra che si autodistrugge”. Tutto qui. Perché questo è uno di quei momenti in cui non c’è più niente da dire, uno di quei momenti in cui un dolore infinito mi avvolge come una nebbia mentre il mondo reale lo sento un nulla amaro e per resistere devo scappare.
Roma: Program de călătorie
Locul: Roma
persoane- 1,
perioadă – 4 nopți/5 zile (26-30 mai)
total kilometri parcurși pe jos: 79
total cheltuieli = 1048 euro
Roma e il Vaticano
La Basilica di San Pietro, opera di nomi come Bramante, Raffaello, Michelangelo e Bernini, stupisce, e non di meno la vista mozzafiato a 360 gradi dal alto della Cupola, dove sono arrivata dopo aver fatto i 552 scalini a piedi. Sarà stata la stanchezza, l’emozione oppure semplicemente la sensazione di un momento unico nella vita, che mi riempiva il cuore, ma lì su, a 130 m da terra, ho capito ancora una volta quanto siamo fortunati a vivere nei tempi e luoghi come questa, nelle nostre attuali vite, ma, sopratutto, quanto siamo piccoli a non vedere oppure non accettare l’evidente meravigliosa realtà e dare per scontato tutto ciò. La bellezza e la ricchezza che ci circonda e la possibilità di essere noi i fortunati di poter viverla, toccarla, mentre da un’altra parte del mondo la gente muore in guerra oppure di fame. Ditemi voi, non siamo fortunati?
Roma
Mă trezisem foarte de dimineață, când orașul era încă adormit, pe la 7,00 beam a doua cafea la Fontana di Trevi, unde aruncasem bănuțul dorinței de a mă reîntoarce la Roma, cum zice legenda, și unde o pereche în jur de 50 de ani își jura iubire eternă cu o cerere în căsătorie, iar noi, celelalte zeci de persoane prezente, aplaudam bucuroși iubirea lor. O iau la picior spre Pantheon că auzisem că la prima oră a dimineții cozile nu sunt atât de lungi. Auzisem rău. Edificiul cilindric, precedut de coloane impozante, vechi de 2000 de ani, cred că e cel mai bine conservat în timp din tot ce am văzut până acum, dedicat tuturor divinităților trecute, prezente și viitoare, vine asaltat practic de o mulțime pestriță dar foarte educată cu mult înainte de ora deschiderii. Și da, în centrul cupolei se deschide un oculo de aproape 9 metri prin care intră lumina naturală dar și apa atunci când plouă, apă care dispare imediat în cele 22 de scurgeri gândite propriu pentru acest tip de situații. Cred că am rămas vrei 50 de minute, contemplând frumusețea locului și a minților care l-au creat.
După 15 minute și vreun kilometru de mers pe jos, ajung în piazza del Campidoglio, una dintre piețele cele mai importante ale Romei. Aici găsesc Museii Capitolini, considerat primul museu public din lume. E imens și asta recunosc, nu știu de ce, mă enervează. E ca și când mintea mea zice că atâta istorie n-ar trebui să existe doar într-un singur loc. Am stat aici câteva ore, kilometri de istorie și cultură, Lupa Capitolina, mi-a dat frisoane, cred că de vină sunt legendele copilăriei cu Remus și Romulus, iar instinctul de-a o atinge nu-mi dădea pace, Colosso |di Costantino, în schimb, m-a făcut să mă simt mică în toate sensurile cuvântului.
Roma, Orașul Etern
Decisesem să vin la Roma într-un mod destul de tempestos, idea destinației exista de mult în capul meu, doar că, nu știu de ce, nu se concretiza. Aveam cinci zile libere și sătulă să aud „da’ unde vrei să pleci, da’ cum singură, dar nu se poate, e prea scump, prea departe, ești nebună ecc”, de parcă nu-mi ajungeau dubiile personale, într-o săptămână am rezervat tot și am plecat, contrar naturii mele temătoare și adesea incerte, care rezervă și programează călătoriile cu câteva luni chiar jumătate de an înainte.
Roma
Voi sapete cosa significa essere ansiosi di non avere abbastanza tempo per visitare Roma?! Io si, ho conosciuto il sentimento stamattina quando mi sono svegliata prima delle delle 6, con il pensiero fisso che 5 giorni sono troppo pocchi per questo stupendo meraviglioso museo: Roma! Alle 7,30 prendevo il secondo caffè davanti alla Fontana di Trevi mentre assistivo ed applaudivo insieme ad altre centinaia di persone a una richiesta di matrimonio in diretta, alle 8,30 ero in fila al Pantheon pensando che qualcuno abbia dormito lì davanti. E poi è stata la piazza del Campidoglio con il Vittoriano e i musei Capitolini, Fori Imperiali, due chiese che non mi ricordo come si chiamano, tante scale e una fame terribile spenta con cacio e pepe, vino bianco e molta acqua fresca mentre tornavo in hotel per riposare un’oretta e caricare il cellulare. Ora devo andare perché mi aspetta il Circo Massimo e, se faccio in tempo, le terme di Caracalla! I miei piedi mi odiano mentre la mia anima mi adora, anche le ginocchia hanno qualcosa da dire ma non le ascolto! In ogni caso, con il racconto mi fermo qui, giusto per scatenare la vostra invidia, ma i dettagli di questa meravigliosa avventura, al mio ritorno a Torino, che devo dire che inizio ad apprezzare in un modo diverso. E per chiudere la giornata in grande, se non crollerò per la stanchezza prima, stasera vorrei andare in un locale con musica dal vivo che una mia amica mi ha consigliato.
Devo dire che mi viene un po’ da ridere quando penso che solo qualche anno fa i viaggi in solitaria mi facevano paura….
Cari uomini, fatte schifo
Il pullman 75 delle ore 12,08 è arrivato alla fermata Borromini puntuale e quasi pieno. Salgo, mi guardo intorno, nessun posto libero. Pazienza, penso. Ma qualcosa mi attira l’attenzione: tutte le sedie sono occupate di uomini. Guardo attentamente, non vorrei sbagliarmi, né essere scorretta, purtroppo non c’è dubbio: Assolutamente tutte! Quattro donne, una con un bambino in braccia, con me cinque, in piedi sull’intervallo. Bel quadro. Nessuno schizza un gesto. Alla mia destra, un uomo si alza per scendere, provo a prendere il posto, un altro mi blocca e si siede. Lo guardo con furia negli occhi, chiedo se gli pare corretto il suo gesto, gira la testa come niente fosse. Il suo vicino di sedia, sorride. Vorrei dirgli che nemmeno lui è migliore. Tutti gli altri fanno finta di niente, la forza fisica vince. Il bambino comincia a piangere. Mi chiedo se è una femminuccia. O un maschietto. Non dovrebbe importare. Ma cosa dico?! Taccio. In un attimo non trovo più niente da dire.
Cari, uomini, è vero che abbiamo lottato per uguali diritti ma il buon senso, l’educazione e il rispetto sono un altra cosa, sono valori che nemmeno per sogno abbiamo pensato che spariranno nel contesto dell’eguaglianza. Ne che i ruoli si invertiranno a come vi conviene. Detto questo, se vi sentite offesi quando dico che fatte schifo sarà perché ho ragione, quelli che pensate di non appartenere alla categoria sopra descritta ma chiudete un occhio, non siete migliori, fatte schifo lo stesso, tutti gli altri penso che viaggino in macchina…. In ogni caso, il problema è vostro! Cioè, per favore, provate a risolverlo!
Piove…tanto per cambiare
Alle 22,31 nessun minuto in più, timbro, saluto e vado di fretta, desiderosa solo di tornare a casa dopo una lunga giornata. Piove. Nella fermata nessun pullman, la zona non è bella, allungo il passo, imboccando la strada più breve anche se non quella più sicura. All’angolo, il parco si affaccia come un pensiero remoto, deserto, l’assenza dei rumori, il canto di un uccello notturno e il fruscio delle foglie tremule sotto la pioggia sono i soli suoni distintivi di quel luogo. Una siluetta di uomo a qualche metro di distanza si sta avventurando sul vialetto che divide il parco in due parti e porta alla strada principale. Lo seguo. Con una mano tengo l’ombrello, nell’altra ho il cellulare, il cuore mi batte a mille e per un attimo dimentico la tristezza. Non ho paura, provo una strana serenità ma anche un sottile disaggio. La ghiaia scricchiola sotto le scarpe, ho i piedi bagnati, prosegui tenace verso la strada, i rumori dei miei passi rimbomba nel silenzio. La camminata veloce mi fa battere il cuore forte nel petto che quasi mi pare di sentire l’eco. Lo ascolto, provo di capirlo, così come i pensieri che mi passano per la testa, la rabbia e soprattutto la tristezza che spesso mi pervade. Niente. Penso molto ma senza riuscire a comprendere il perché delle cose…
Dove? Nel bosco!
Si dà il caso che io abbia avuto un paio di giorni liberi, siccome non ho più una macchina e neanche l’umore giusto per incontrare gente e socializzare, ho deciso di muovermi un po’ in solitaria a piedi nelle vicinanze. Vie pedonali, marciapiedi, adunate, pranzi sociali, gente a spasso, locali, cestini ovunque, piazze, piazzette, parchi, panchine, giostrini, torri fontane, verde tra cemento e mattoni, una città moderna ma del fascino storico, una città delle persone tutte, dai bambini agli anziani. Cittadini. Bravi e, purtroppo, meno bravi. Il suono molesto della voce dell’uomo del terzo piano di un palazzo di via Lanzo che arrivava fino in strada mentre parlava al telefono, il macchinone coi vetri abbassati e la musica al massimo volume, mozziconi di sigarette, bottiglie di plastica, merda di cane, e, devo dirlo, perdonatemi, ma altrimenti implodo, individui con la vescica, si vede, troppo piccola per tanta birra scolata nelle gole assetate in giorni di festa e il cervello sparito dietro le dense nuvole di Bacchus, nascosti dietro gli alberi, per liberare i „serbatoi” del liquido accumulato. Le donne gli evitano, prendono i bambini e si allontanano, un altro uomo passa, mi guarda dispiaciuto, nei suoi occhi leggo vergogna, abbassa la testa. La abbasso anche io. Non so il perché. Sbrigo il passo. Mi viene da piangere. Un po’ per la rabbia. Di più per l’amarezza. Un po’ per tutti. Di più per me stessa. Per il tacere. Per il codardo lasciar perdere. Perché doveva essere un bella giornata. Perché per tutto questo una volta andata via. E il pensiero di farlo ancora diventa sempre più intimo. Ma dove?! Questa è la domanda!
Ploaie de iarnă
Mă reprind după două nopți de muncă, în traducere liberă, mănânc, dorm și invers, răspund la mesajele urgente și cam atât, iar acest lucru îmi amintește de vremurile în care mă simțeam vinovată când „pierdeam timpul” în acest fel. Pentru că eu am învățat cam în ultmii 5 ani că acesta nu e timp pierdut ci mai degrabă timp câștigat. Am mai învățat și că nu trebuie să faci lucruri spectaculoase ca să meriți să stai bine, că spectacularitatea vieții stă fix în lucrurile simple, cum ar fi să dormi, să gătești, să bei un pahar de vin, să bârfești, să mergi pe jos, să cumperi un lucru pe care n-o să-l folosești niciodată, să admiri locuri, oameni, circumstanțele care se creează între acestia, în timp ce încerci să înțelegi adevăratul loc ce tu ocupi în această măreție ce numim viață.
Azi plouă, activițătile mele sunt interne. Și ieri a plouat, ceea ce mă cam atinge la moral. Îmi place ploaia dar mai mult aia de vară, rapidă și agitată, care nu-ți intră în oase și în sufet, ci doar spală. Pământul. Și oamenii. Și alte lucruri ce numai ea cunoaște. Mi-ar fi plăcut să ies să fac câțiva kilometri pe jos. Dar pas.
Ultima
să fiți veseli, sănătoși și la pungă groși, să aveți dureri de cap de beție și nu de griji, că din două rele, îl prefer pe ăla mai distractiv și să ne recitim cu bine! La mulți ani!
Uomini fummo, e or siam fatti sterpi
Chiar așa, cum am ajuns aici? Când, știm. În ultimii 35 de ani în care ne-am crezut deștepții pământului. Aceiași ani în care istoria zice că n-am învățat nimic. Păi de ce, dacă noi știm tot. Pentru că ne e frică să ne acceptăm limitele, de aia. Să rămânem tăcuți un moment, sperând să ne dăm seama de ce lipsuri enorme avem, de ce turmă de aroganți logoroici idioți suntem, mânată fără dificultate în direcția exactă de biciul fin al manipulării. Care direcție? Aceea a sacrificiului, dragilor, id est: noi toți, cei care nici sub instrumentul torturii și anihilării, nu acceptăm adevărul. Că doare. Păcat că prostia nu. Poate pentru că e mai ușor să fim victime, golite de orice sens de supraviețuire, care-și acceptă soarta cu fața senină, mai mult, cu recunoștință. Aprobând propriul sacrificiu. Momentul ideal aș zice ca Phersu să-și înfigă cuțitul obsidian în inima acestui popor. Fiți fără grijă, că are cine să scape de cadavre. Cam asta e.
L’attimo di quiete
Stava lì, ferma, con la tazza fumante tra le mani e l’odore di caffè nelle narici, inchiodata in mezzo ai propri pensieri, complessi, diversi, per qualcuno bizzarri quanto normali per qualcun’altro, da un lato, tra molte idee fantastiche che non portava mai al termine o non metteva in pratica, da l’altro a vedere quei casi disperati di cervelli dementi senza nessuna possibilità di ritorno, che avevano in qualche modo provato ma non ce l’avevano fatta, così come di solito capita nella vita reale.
Paturnie
Non so com’ero da piccola, mi ricordo poco quasi niente, più che altro, sensazioni, odori, situazioni, non persone. Non ho mai capito su quali criteri il cervello cancella tratti della nostra vita, in basi a cosa decide di tenere o di buttare via. Una delle mie sensazioni è sempre stata la mancanza di qualcosa, sapete quale, quella di non sentirsi mai interi, eppure penso sia normale per una persona comune: non sono bella, non sono alta, di intelligenza media e non averto nessun talento. E tutto questo mi fa pensare alle perenne, umane, normale domande: dove ho sbagliato, dato che partiamo tutti con la forza dell’infinito ancora inespresso nelle nostre mani?! Cosa ho fatto con il grande dono di un foglio bianco su cui dovevo scrivere la mia vita? Ciò che voglio dire è che, in un modo o altro, mi piacerebbe sentire qualcosa di nuovo, un idea magica, caduta dall’alto, arrivata da non so dove per svegliarmi, per trovarmi impreparata, per stupirmi ancora. E, soprattutto perché ne ho bisogno…
La giornata delle prime volte
Sembrava la giornata delle prime volte. La prima volta che mangiavo la torta 900, la prima volta che ritiravo un istologico mio, grazie a Dio, negativo, la prima volta che nevicava quest’anno… Se non sei molto giovane, può sembrare strano, perché, nella quotidianità dei 50 anni compiuti, le prime volte non sono più così molte, figurati nello stesso giorno.
I fiocchi di neve andavano giù tanti e veloci, avevano fretta di sparire nel nulla una volta toccato l’asfalto. Il fatto, paragonato alle vite umane, faceva un po’ impressione. In fondo, non c’è tanta differenza…
Anonimul din parc
E o pace în acest loc pe care doar natura e capabilă să ți-o ofere, de-mi îmi vine s-o iau la goană în picioarele goale, departe, prin mormanele de frunze colorate și umide, într-o altă realitate, creată de mintea și dorințe ascunse, umane, simple, blânde, bune. Simt cum frustrarea se insinuiază în sânge, urcând tot mai sus până la creier pentru că mi e ciudă că nu sunt capabilă să dau frâu liber dorinței. Pentru că oamenii, și viața, și lucrurile îmi fac acest efect. Pentru că să fii tu însuți e mult mai greu decât îți închipui. Pentru că să fii condiționat de tot ce te înconjoară e un mod de viață. Într-un fel, acela mai simplu, mai puțin dureros, mai la îndemână.
Mie nu mi se întâmplă
Eu am norocul să fiu înconjurată de oameni minunați, ei spun că e meritul meu, ceea ce e absolut erat, dacă mă gândesc că nici măcar nu știam că sunt atât de mulți și că, dincolo de faptul că nu m-au lăsat singură un moment și mi-au stat aproape fizic, psihologic și material, m-au făcut să râd chiar și cu riscul să-mi sară firele de la operație. Ceea ce zice mult despre modul în care înfruntăm noi problemele. Dar și despre faptul că cine se aseamănă, chiar se adună. Cât despre problema de sănătate despre care într-o bună zi o să scriu, în acea zi în care n-o să mai pară că iau coaja de la rană înainte să se treacă, cu siguranță o să vorbesc, pentru că, contrar educației locului și timpurilor în care m-am născut și am trăit pentru mulți ani eu, și pe care o consider greșită, de a ține sub tăcere boli, dureri, suferințe, ca și când a noastră e vina și rușinea pentru toate relele omenirii – și aici nu vorbesc de privacy ci de ignoranță – pentru că eu consider că să vorbești despre lucruri, despre problemele cu care te confrunți, e un bine, chiar și numai ca să știi că nu ești unicul căruia i se întâmplă.
Retrospectivă pentru perspectivă
Apoi, într-o zi, am început să văd mai clar. Nu era o trezire la realitate, ci mai degrabă o conștientizare a propriei existențe, a lungului șir de greșeli, a luptei continue cu viața ca să rămân la suprafață, lucruri pe care, nu știu prin ce miracol, omul, la un moment dat, e dispus să le privească în față și să le accepte. Indiferent de preț. Unul dintre acestea, spre exemplu, este faptul că efectul nu e eliberator, cum te aștepți. La început îmi părea că trăiam invers. De-a-ndoaselea. Într-un fel așa și era, în fond contrarul contrarului formează strada dreaptă, nu?! Păcat că între timp pierdusem atât de multe: tinerețea mea, copilăria fiului meu, dureri de care e imposibil să nu te lovești când începi să te învârți în sens contrar, într-un fel de antiorar, exact ca deținuții în ora liberă, în timp ce-ți repeți obsesiv dacă, dacă, dacă… Dacă aș fi știut mai devreme că, într-un fel sau altul, e doar chestiune de alegere, adică vrei să trăiești timpurile așa cum vin ele ori cum îți vin ție bine? Eu nu m-am întrebat, nici nu știam că o pot face, că aveam dreptul la atâta libertate;
Psihoză post vacanță
Una peste alta, aveam o grămadă de lucruri de făcut, dar nu-mi ardea, așa că decisei să fac doi pași, apoi mai vedeam. Mă plimbai fără țintă vreo doi kilometri, din când în când mă sgâiam la vitrine ori intram în câte un magazin, după ceva timp mi se făcu foame, mă oprii la o terasă. Avui, încă o dată, confirmarea faptului că fericirea este ceva simplu și frugal: un pahar de vin, o pizza al tegamino, liniștea unui oraș încă în vacanță. Nimic altceva.
Seri torineze, vieți alternative
Un fior îmi coboară pe șira spinării, nu e frică, e altceva dar nu știu exact să zic ce, mă strâng în mine, îmi continui drumul. În fond ce altceva aș putea să fac? Privesc atent, dar în același timp discret, mai mult pentru ei decât pentru mine, nu-i dificil să-ți dai seama că ochiul curios nu le face plăcere. Câțiva dorm pe cartoane, răpuși de substanțe și alcool, unul mănâncă ceva dintr-o pungă de hârtie, fizionomia îmi zice că e italian, un altul, negru, robust, așezat pe vine, se bate de țânțari cu o mână în timp ce cu cealaltă ține la ureche un celular la care vorbește tare într-o limbă necunoscută mie, dură, cu inflexiuni pe alocuri blânde, cred franceze; doi pași mai în față, pe o băncuță, un tânăr ține strâns o sticlă de bere între picioare de zici că-i bunul său cel mai de preț – sau poate nu zici, chiar e – îmi cere o monedă, după accent e estic de-al meu. Îi răspund că nu am, mă trimite la origini, o dorință puternică de a-i arăta degetul mijlociu îmi străbate ființa instantaneu pe diagonală, trec mai departe. Zâmbesc. Știu că nu-i o reacție normală, dar mai știu și că nu trăim într-o lume normală. Acum, că mă gândesc, începe să mă bântuie nebunia cu întrebări de tipul Ce-i aia lume normală? O fi a mea? A ta? A lor? Apoi îmi dau seama că de fapt nici nu contează.
„Vin de pe o insulă care se învecinează la nord cu cerul, la sud cu marea, spre est cu zorii iar spre vest cu apusul” (Andrea Melis)
Alghero nu fusese alegerea mea, e Sebi cel care decide de obicei locul unde mergem, dar Sardegna era pe lista noastră de ceva timp, citisem multe și auzisem și mai multe, dar recunosc că realitatea are uneori puterea de a depăși imaginația. Orașul, numit și Barceloneta sardă sau Picolla Barcellona, cochet, cu un ciudat parcurs istoric, te poartă în altre vremuri și lumi, în timp ce te plimbi pe ziduri medievale, admirând turnurile, bastioanele și denumirile catalane ale străzilor din centrul istoric. De jos, de pe faleză, vocile a doi artiști de stradă urcă pe lumina blândă a farurilor în completarea unui tablou dificil de descris, redând o muzică pe care, nu degeaba, ei înșiși au numit-o endosphere… Și pentru că îmi vine în minte faptul că sufletul omului mută în funcție de climă, de loc, de liniște, de solitudine ori companie,, ar fi nedrept să nu spun că acolo, în Sardegna, într-o noapte de august, în timp ce mă plimbam pe muraglia algherese, sub luminile misterioase ale nopții, cu portul de o parte și sunetul valurilor sbătând cu forță în ziduri de cealaltă, mi-am simțit sufletul cum lua forma locului de-a lungul timpului.
Sono le persone intorno a noi che ci salvano la vita. Perché la nostra vita diventa degna quando le persone ti fanno capire che sei importante per loro…
Pepe
El a aparut in viata mea intr-un moment dificil, delicat, un moment in care existenta imi era patronata de frica, de incertitutine, de durere, furie, neacceptare, cine stie, ca un mod al Universului de a compensa lucrurile, un fel de a avea ce “sa pun la rana”, cum ar zice rudele mele de la malul Dunarii. Vreau sa zic ca vestile rele vin cand le astepti mai putin, iar Pepe a venit odata cu acestea, cu scopul cred sa contrabalanseze un echilibru distrus pentru o clipa de primele. Stam amandoi in balcon, fara vorbe, estaziati, soarele a rasarit de ceva timp, incepe sa arda, eu beau cafea, el isi face de lucru cu florile, din cand in cand ii urlu, ca sa invete ca florile in aceasta casa nu se ating. Il simt cum rade pe sub mustatile negre.
Pre… parto oppure una storia di comprensione, accettazione e amore
Lo guardo è sorrido ancora per la consapevolezza del fatto che la mia salvezza è racchiusa certamente nella decisione – credo l’unica di cui non mi sono mai pentita – di portare al mondo un figlio. Proprio questo figlio, che sta davanti a me e con il quale ora mangio, bevo, chiacchiero, rido, mi riempio di felicità. Non pensate che le cose sono state sempre semplici nella nostra vita, anzi mai, ma con il passare del tempo e con una progressiva comprensione e accettazione di sé e di certe verità, come la forza racchiusa nell’amicizia vera o il fatto che una persona non deve mai confondere gli sbagli con il fallimento o imputarli alla sfortuna, o che un figlio è una persona diversa da noi anche se per sempre parte di noi e non deve per forza portare i nostri sogni avanti, ma quelli propri, abbiamo trovato il nostro equilibrio.
Ho imparato
Ho imparato a mettermi da parte. Ho imparato a sorridere quando mi offendono. Ho imparato a guardare negli occhi la cattiveria. Ho imparato a nascondere la tristezza davanti all’odio. Ho imparato guardare fuori dagli schemi, cioè avanti. Ho imparato a centrarmi su cose davvero importanti. Soprattutto su me stessa. Ho imparato che il tempo risolve quasi ogni problema. E che questa non è una balla. Ho imparato a sorridere quando da piangere mi veniva. E che per ridere non mi serve un motivo. Ho imparato a non rispondere con la stessa moneta. Perché ho capito che sarebbe spesa male. Ho imparato che le reazioni delle persone le più delle volte non hanno a che fare con me ma con loro stese. Ho imparato perché non ho avuto scelta. Ho imparato molto. Anche quando non volevo. Anzi, soprattutto. E questo non significa che sono cresciuta. Ma soltanto che ho imparato e basta.
Să fugi…
Să fugi, da’ unde? Sub ploaia torențială ce răpăie dincolo de ușa grea închisă cu zgomot peste clipa abia trecută. În gustul stătut dar sigur al obișnuinței, în părul decolorat de timp, în nopțile neînțelese de mai în care nici primăvara nu s-a mai oprit, în sensul de culpă care tace, într-o îmbrățișare aparent cazuală. În ieri sau în mâine, în sărutul pe frunte al fiului tău, într-un loc îndepărtat, uitat de oameni și vremuri, locul acela, îl știți, eu nu, unde să greșești nu e greșit, pentru că toți greșim, pentru că viața însăși e o alegere hazardată, o tentativă, reușită sau nu, nimeni nu știe, înainte ca timpul să-i fi ajuns la sfârșit.
Să fugi. În căutarea răbdării, aceea care ne poartă la un alt nivel, acela la care când se rănește se întâmplă din greșeală ori incompetență. Niciodată din răutate. Să fugi. Dincolo de propriile gânduri, în florile de cireș deja trecute, acolo unde există destul oxigen ca să poți respira, într-un loc în care să nu trebuiască să lovești ca să nu fii lovit, unde să dai fără a avea necesitatea de a primi, unde să râzi ori să plângi doar pentru că așa îți vine. Să fugi fără să conteze unde, în privirea unui bătrân, în puritatea unui copil, în blândețea unei mame. Să fugi, purtând cu tine esențialul, bunul și frumosul.
Să fugi, pentru că e unicul mod în care știi să rămâi.
Ma i giovani vanno tutelati, sono il futuro…
„Tutti parlano pochissimo dei giovani, come se non gliene fregarsi niente. Ma i giovani vanno tutelati, sono il futuro, bisogna occuparsene! Dicono „no ma sono degli imbecili” ma vediamo se non sei imbecile tu se lo hai fatto diventare imbecile!” (Ornella Vanoni)
Lunedì primavera
Comincia.
La primavera e la settimana
È un inizio, anzi due.
Il Sole risveglia i sensi
La Terra pulsa, il sangue corre
La mente è ferma, rifiuta il Nuovo
Il fiore sboccia lo stesso.
piove
E una nuova notte di veglia si avvicina! Tra una e l’altra, spero anche di leggere qualche pagina. Per allontanarmi dalla realtà. Questa presente. Umida. Triste. E buttarmi in una fictiva di qualche bravo scrittore e vivere per un’ora la vita di un suo personaggio che oggi sta meglio di me. Non sarà difficile, oggi stano tutti meglio di me.
Oppure, ancora meglio, mi metterò a pianificare il mio giro di quarto Italia. Che dell’intera Italia non ho soldi. Nemmeno di mezza Italia. In ogni caso, fare progetti non costa niente.
Il brutto tempo mi sta ammazzando anche l’ultima patina di buon umore. L’anima, un fiume di lacrime. Il cervello, a singhiozzi. Piove. Fuori e dentro. Piove. Da giorni. Forse da settimane. Ho perso il conto. E la voglia. La voglia di ogni cosa.
Albastru anonim
Ieri am primit o floare. Un trandafir albastru. Florăreasa a intrat în birou, a zis că o caută pe doamna X. Adică pe mine. Mi-a dat floarea frumos ambalată și s-a grăbit să plece. După primul moment de uimire, am observat că anonimul era chiar anonim, nu pusese niciul bilet, niciun indiciu. Nimic. Aproape inconștient,…
I tulipani dell’amicizia
All’inizio erano tulipani. Gli ho chiamati „amicizia”, perché me li ha regalati un’amica. Sembrerà strano ma io sono così: do nomi ai fiori, alle situazioni, alle cose, in base a quello che mi fanno sentire.
Da allora é passato un po’ di tempo e ora non so più cosa sono, ciò che so, invece, è che da una settimana provo ogni giorno a sostituirli ma la bellezza di questo quadro, in un inesplicabile modo, me lo impedisce! Sarà perché, in essenza, non è altro che una metafora. Della vita, dell’amicizia, delle persone, di tutto ciò che cambia, che muta nel tempo ma mantiene sempre un’unica perenne caratteristica: la bellezza.
Quando la tua passione diventa la tua arte e la tua opera
Ogni tanto, qualcuno mi chiede se mio figlio fa DJ, domanda alla quale, in verità, io non so rispondere, perché il suo lavoro è molto complesso. Dico sempre che se non sei dentro ad una cosa, non la puoi capire in totalità, è questa è una realtà che si verifica ancora una volta in quello che riguarda il lavoro di mio figlio. In pratica il suo non è un lavoro, è un’ OPERA. La sua passione, la sua arte, cresciuta, con tanta fatica, sudore, notti insonne, pianti e dolori ma anche tanta soddisfazione e felicità, fino al livello di propria e vera OPERA. E’ questo che fa mio figlio! UN’OPERA D’ARTE! E quest’ opera ha un nome: Under The Skin Vibration Sound System o semplicemente US, per gli amici e per quelli che non sanno inglese come me che ho dovuto imparare a memoria tutta quella riga, anzi, so anche cosa significa, che sapete come si dice, cosa non fanno le mamme per i loro cuccioli. Vi dico io, imparano anche l’inglese! Vanno alle feste dub e si divertono anche. Oppure si addormentano dopo una lunga giornata di lavoro con il cellulare sul cuore da dove emette da RBL meravigliosa, stupenda, insostituibile voce di suo figlio.
Când noaptea-i trează
Alors, cu excepția porții externe trântite doar de vreo 22 de ori, adică ori de câte ori vreunul iese la fumat, pufăituri de nemulțumire că la unul îi pute și la un altul îi este frig pentru că cel căruia îi pute a deschis toate ferestrele, amenințări galeșe cu moartea in diverse limbi ale lumii, ofense rasiste de tipul: „urangutan, Lampedusa, animale care te căcai din copac, bețivan estic ecc”, lamentări de sistem, conducere, mâncare, colegi, de cameră, operatori, sforăituri, tuse tabagică, tentativă de labă în anticamera băilor, plimbări pe holuri seminuzi, certurile italienilor cu iubitele la telefon în miezul de noapte, fum de canne de la baieții nigeriani, du-te-vino-ul românilor la colțul clădirii după sticla cu alcool ascunsă, cred ei, de ochiul operatorului, murmuri de rugaciuni musulmane, băut cafea de la tractorul din salon care ar putea scula și morții, urlat la lună și alte asemenea, una peste alta, pot să zic că cele 13 ore de noapte activă au trecut bine, fără întâmplări ieșite din normalitate.
“L’essenziale è invisibile e agli occhi e al cuore. Beccarlo è pura questione di culo”
“L’essenziale è invisibile e agli occhi e al cuore. Beccarlo è pura questione di culo”– Ho letto questa frase da qualche parte, credo su un blog, non so chi è l’autore e non ho voglia di cercare ora, ma so che ho percepito subito, oltre la forma particolare, un senso di forte verità in questa espressione, a dire il vero non ho capito ancora quale sia questo senso ma di sicuro mi ha fatto una profonda impressione. L’ho riportata qui per tutti voi, quelli come me, sensibili alle sfumature. Delle parole, della vita, delle persone…
L’alba di gennaio
Stamattina, alle prime luci dell’alba si sentivano cantare gli uccelli! Mi piace molto questo momento della giornata, così tanto da scendere tre fermate prima dal pullman e camminare per un bel pezzo di strada. Non c’è tanta gente nella zona. A volte mi fa venire i brividi. Il senso dell’abbandono è molto forte e la sensazione quasi fisica. Ma oggi no. I primi raggi, i cinquetti, i rumori delle tapparelle che si alzano mi trasportano in un altro mondo. Un altro tempo. Pare che sia arrivata la primavera. Pare. Perché il gelo, che somiglia molto a quello delle mie terre, mi brucia le guance. E mi riporta nella realtà: Un martedì di ancora gennaio, una città piemontese che mi ha scelto più di dieci anni fa – perché è lei che sceglie le persone e non viceversa, come di solito si tende di pensare. Sono le 7,45 e io sono arrivata al lavoro.
Poate. Sau poate nu.
* În diminețile în care n-am chef să ies, lucrul cel mai bun de făcut ar fi să ies. Poate. La fel ca în diminețile în care n-am chef să alerg, aproape toate fie zis între noi, și în care lucrul cel mai bun de făcut ar fi să alerg. Poate. Ori diminețile în care n-am chef să scriu și în care cel mai bun lucru de făcut ar fi să scriu. Poate. Apoi sunt diminețile în care n-am chef să lucrez, în care cel mai bun lucru de făcut e să lucrez. Poate. Sau poate nu.
Realități
Aici am întâlnit cele mai multe episoade de rasism, sexism, bulism, cretinism și nu întotdeauna de la cei de la care mă așteptam. Aici am învățat că mai toate acțiunile extreme vin din frică. Și că e inutil să te perpelești la focul incertitudinii după ce ai luat o decizie, chiar și atunci când de acea decizie depinde poate existența cuiva. Mai ales atunci. Că o decizie dură are de cele mai multe ori un scop bun și că bonismul sigur nu înseamnă bunătate, că manipularea e un mijloc de care e bine să nu abuzezi pentru că riști să ți se întoarcă contra și că intenția contează e doar o expresie cu care îți tamponezi orgoliul când o acțiune nu ți-a ieșit cum ai vrut, că să ai ficat nu înseamnă neapărat să duci la beții repetate și că sărac nu e ăla care nu posedă lucruri materiale. Aici am învățat că, atunci când e vorba de oameni, nimic nu e ceea ce pare a fi, că drogatul e și el o persoană, că bețivul e tot un drogat, că de obicei vine din est și are chef de scandal, că alcoolul e unul dintre cele mai periculoase droguri dar că fiind legal nu ne convine să vorbim deschis despre asta. Că uneori e bine să scavezi, alteori nu. Că.
De ce ți-ai pus bluză roșie? Pentru că n-am chiloți. Da’ tu ai chiloți roșii? Nu, da’ are cumnat-ta și pentru mine. Da’ ce ea umblă cu două perechi? Da, dar pe rând… (Conversație de Anul Nou între frați)
În concluzie, am pornit ușurel ca să ajung departe. Iar în acest moment sunt fix acolo unde trebuie să fiu, în 2 ianuarie 2024, a doua zi din acest Nou An, zi care îmi pare absolut perfectă pentru a ura tuturor, prieteni și neprieteni, cunoscuți și mai puțin cunoscuți, oameni dragi și mai puțin dragi, deci chiar tuturor, un Minunat Început. De An. De ce vreți voi! Și cum vreți voi!
50bis
Mulțumesc tuturor celor care, în vreun fel, mi-au făcut această seară, mai mult decât frumoasă. Spectaculară!
Deci de 50 de ori, mulțumesc!
69